Cronica Saptamanii

Îmi este greu să înțeleg cum, la finalul unei montări în care se rostesc în mod repetat replici precum „armata te face bărbat și violul te face femeie”, „ca femeie trebuie să înveți să suferi” și „femeile plâng mult”, spectatoarele se pot ridica în picioare și pot aplauda cu un entuziasm vădit.

Deși, în interpretarea Oanei Berbec, Kiritza reușește să polarizeze în jurul ei celelalte personaje, comprimarea mai multor texte într-unul singur creează senzația că protagoniștii ne sunt înfățișați într-o formă caricaturală, nu ca niște ființe de sine stătătoare.

Festivalul de Teatru Piatra Neamț cu tema Postprezent ne invită să privim prezentul dinspre viitor și să devenim mai responsabili față de generațiile viittoare.

Bazat pe interviuri cu livratori din București, spectacolul ne arată fața nevăzută a acestei ocupații extrem de stresante, aparent ușoară, dar în realitate marcată de imprevizibil și desfășurată în condiții dure.

La unteatru Open-Air am văzut unul dintre spectacolele cele mai inedite experimentate din ultima perioadă, one woman show-ul pentru copii Clara și timpul liber creat de Ana Turoș. Clara este o funcționară un pic smucită care intră de la început în contact cu micii spectatori prezenți și îi întreabă cum se numesc și ce le place să facă cel mai mult în timpul liber.

La Avignon, bucuria, entuziasmul chiar de a regăsi atmosfera unică a Festivalului, forfota pestriță a străzilor chiar dacă mai puțin animată, au recreat senzația, sau poate doar iluzia că am ieșit din "val", că viața, teatrul continuă.

CUTInE este un spectacol fără vorbe, fără explozii de muzică și lumini, dar care îi ține pe copii atenți, conectați, îi face să le pese, pentru că cei doi actori explorează cu multă concentrare relația dintre joc și învățare prin intermediul unor cuburi care au multiple funcțiuni.

În "Pescărușul" Cyril Teste încearcă să se apropie cît mai mult de chipul actorilor, încercînd să surprindă în primul rînd emoția: "Ambiția mea este mai puțin să pun în scenă imagini, cît să revelez emoții."

Deși ar putea părea astfel, Cassandra, așa cum o vede Leta Popescu, nu este un manifest feminist, e mai degrabă o confesiune teatralizată, impregnată de autenticitate, plină de un umor menit să ascundă lacrimile, genul de spectacol pe care numai o regizoare – la feminin – putea să-l facă.