Editorial

Regizorul Peter Brook, care a redefinit teatrul in secolul 20, a murit sâmbătă, 2 iulie, în vârstă de 97 de ani, la Paris. Publicăm cu această tristă ocazie un text scris de către unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, regizorul de origine română Andrei Șerban, text inclus în recentul volum semnat de Șerban și apărut la editura Polirom - Niciodată singur.

același teatru măreț în care nu s-a întâmplat nimic în urmă scandalului cu puric și ziarele lui. pare că nici n-a fost. câteva zile de mesaje cu subînțelesuri și certuri pe social media între actori mai progresiști, actori mai conservatori, și actori care au obosit. și generația tinerei dezamăgiri urmărind tacit. așteptând ca cineva mai mare să ia avânt, să facă revoluția, să producă scânteia ca să avem ce să susținem, ce să ne placă. fugim de la o scânteie la alta căutând revoluția unde nu-i.

Ne scuzăm prea des cu „noi trebuie să producem spectacole”. Refrenul ăsta s-ar putea să fie unul tot mai toxic în viitor, nu trebuie să rămânem blocați, nu trebuie să renunțăm la a ne mai lua provocări. Trebuie să ne dăm mereu de gândit. Cred că orice teatru ar trebui să revină mereu la obiectivele asumate prin statut sau prin proiectul de management.

Abuzul și hărțuirea sexuală sunt cele mai triste realități ale muncii în teatru și film. Mișcarea #metoo a reușit să deschidă dezbateri necesare pe această temă și să producă schimbări esențiale în relațiile de muncă din mediul artistic. Scena.ro a publicat în numărul din luna martie un întreg dosar pe această tema pe care, în urma declarațiilor actriței Viorica Vodă la Gala Premiilor Gopo, am decis să-l republicăm integral online. Mobilizarea artiștilor împotriva abuzurilor și hărțuirii poate lua multe forme, dar esențial este să punem capăt ”culturii tăcerii”.

Ce poate însemna o carieră de succes într-o lume în flăcări? Absolut nimic. Nu fac parte dintre artiștii care cred că teatrul poate salva lumea sau că poate vindeca răni. Nu mi se pare în regulă să îi pui pe umeri artistului o misiune în care au eșuat și eșuează din ce în ce mai des politicienii, diplomații și tot felul de experți. Pentru a salva lumea trebuie să punem presiune pe cei care pot lua decizii care să ne ajute să evităm sau să diminuăm catastrofa ecologică din viitorul nu foarte îndepărtat.

Mi-am pierdut dragostea pentru cultura rusă. În 2018 am ajuns să văd prea puține lucruri care meritau această iubire. Puterea și curajul unor Tolstoi, Dostoievski, Stanislavski și mulți alții care mă inspiraseră cândva nu mai erau de găsit nicăieri. În timp ce îi priveam pe atâția din jurul meu încovoindu-se și cu privirile sticloase în timp ce se scuzau – sau, mai rău, săreau să devină susținători ai statului – am înțeles că iubirea mea pentru cultura rusă s-a evaporat.

Directorul Mircea Rusu plasează Teatrul Național din București de partea anti-europeană, anti-americană, de partea dreptei naționaliste aflate în recrudescență periculoasă în România de azi, o extremă tot mai vocală a cărei portavoce a devenit în ultimul deceniu cel care a fost cândva artistul Dan Puric.

Declanșarea impulsului de a vorbi despre discriminare a venit odată cu un moment de criză ivit la primul lor spectacol de diplomă. Zece actrițe, adică toate studentele din acel an, au criticat rolurile pe care le-au primit, atrăgând atenția că personajele lor sunt, fără excepție, complet dependente de personajele masculine.

Suntem în pragul unui colaps ecologic și nici o inovație tehnologică în reciclare, producție de energie, colonizare spațială nu ne poate salva fără schimbări majore în sistemele noaste economice și politice, în organizarea socială și instituțională, în cadrele noaste mentale care ne îndrumă spre valori, atitudini, și comportamente colective.