Editorial

"Am încercat să le insuflu un fel de curaj de a face, de a vorbi, de a privi lucrurile în față și de a-și asuma viitorul teatrului nostru de care sunt și ei responsabili, de a lua în considerare faptul că suntem complici atunci când nu acționăm. Le-am tăiat avântul în ce privește multele mituri care ajung pe la urechile lor, lumea teatrului românesc în care urmează să intre, nu, nu e chiar atât de neagră."

În privința teatrelor însă, în special a Teatrului Național din București, mai grav decât orice mi se pare eșecul directorial al celui care îl conduce, vizibil în lipsa oricărei strategii repertoriale, în coborârea standardelor cu scopul obținerii de venituri și în absența succeselor internaționale pe care o asemenea instituție, cel mai mare teatru al unei capitale care se vrea europeană, ar trebui să le aibă.

Ce ecou are un discurs menit să denunțe rasismul, misoginia, homofobia și sexismul, atât timp cât spectatorii prezenți în sală sunt acolo tocmai pentru că împărtășesc ideile creatorilor?

Și totuși, pentru teatrul nostru cel curajos, nimic nu este „prea mult”: să ai pe scena Sălii Mari femei topless pe porci vii, în timp ce cad pene roz și verzi din tavan, este posibil. Însă o piesă despre sclavia romilor, a unei artiste rome care vrea să fie egală cu alți artiști, nu pentru că ar fi romă, ci pur și simplu pentru că are o altă poveste de spus, mi s-a spus că este “prea mult”.

Levente Imecs-Magdó - "Auzind cuvântul contemporan, îmi place să mă gândesc la ceva extrem de progresiv, la cutting edge. Îmi place să cred că înseamnă o calitate, nu doar ceva ce ține de ziua de azi, în sensul cel mai larg al cuvântului. Această interpretare nu prea lasă loc atributului laș, care îl precedă și în același timp îl predomină."

Peca Ștefan - "În sistemul ăsta teatral complicat, cu toții cred că ne zbatem între curaj și multe, multe lașități. Nici curajul, nici lașitatea nu sunt liniare. Dar atât timp cât există voința și încercarea de a te mișca, șansele să eviți anchilozarea cresc."

S-a semnalat de către Carmen Lidia Vidu o problemă în lipsa de nominalizare a femeilor la premiile ce țin de regie. Eu văd semnalul ca pe un moment oportun de dezbatere civilizată nu numai despre femei și bărbați, ci și despre estetici și preocupări diferite.

În mainstream, femeia regizor rămâne o prezenţă discretă, ȋn independent, e foarte pe val. Independentul nu prea ia alte premii, decât de interpretare. Poate spune și asta ceva despre fenomen, că e un fenomen on going.