Editorial

Eu sînt produsul acelor arderi de adevăr din anii ’90 care m-au format, au pus în timp cărămidă peste cărămidă. Conțin în ceea ce fac implicit și radicalitatea acelor timpuri, acelor creatori, acelora cu care am rîs, plîns, luptat. Recunosc că între timp am înțeles și suficient de bine partea administrativă cât să nu cer decât ce știu sigur că se poate rezolva și să știu și unde și cum. Poți să numești asta încăpățânare, eu o numesc respect, credință, performanță.

Mă miră uneori că mai există încă punerea în formulă adversativă a teatrului social cu cel de artă. Un spectacol de teatru nu are valoare decît dacă vorbește despre o problemă socială, mai mult sau mai puțin reală? Teatrul de artă e prăfuit pentru că vorbește de pasiuni, dileme morale, sentimente? Cele două abordări ale realității, însă, pot co-există. Dar noi trăim în bule paralele. Și creatorii de teatru, și comentatorii de teatru.

Oare ce vor scrie peste 100 de ani istoricii teatrului despre activitatea teatrală din timpul pandemiei din 2020? Ce rămâne e întrebarea de bază privind rolul pe care îl au artiștii în ”vremuri critice”, precum și – pentru aceia care încă mai cred în asemenea valori demodate – cum anume ar trebui să procedeze ei ca să treacă prin aceste vremuri ”cu cinste”?

Mihaela Sîrbu: Îmi displace tot mai mult să mă plîng și să dau vina pe perioada de tranziție, asta pentru că aceste vremuri pe care le trăim - de doar două săptămîni încoace - nu trebuie să lase, cred eu, loc nici unui fel de negativism.

Poate cea mai serioasă întrebare pentru un critic de teatru în aceste vremuri este la ce bun să scrii despre teatru când teatrele se închid? Când spectacolul viu este mai amenințat ca oricând, singura alternativă fiind transmiterea lui live de care să ne bucurăm de la distanță, în siguranța (relativă) a propriului domiciliu, despre ce anume îți rămâne să scrii?

Criza actuală a teatrului public din România, pe care noul scandal de la Bulandra pune un reflector la fel de puternic cum a fost cel de anul trecut, de la Teatrul Național – iată, cele două instituții majore, istoric reprezentative, care au căzut la noi în cele mai nefericite moduri – atrage atenția asupra nevoii tot mai clare de reformă a instituțiilor de spectacol.

Theodor Cristian Popescu: "Cât despre pedagogie, în care suntem amândoi la fel de implicați, principala noastră datorie constă, cred, în a păstra subtilitatea procesului. Pot fi inventate teme noi sau pot fi păstrate cele vechi, dar acestea sunt doar pretextul. Important e să fim acolo când studenții își descoperă marea singurătate, când se confruntă cu îndoielile și limitele proprii."

Revin la ”naivitate” și ”generozitate”. Probabil că sunt și valorile care stau la baza demersului care a generat Centrul Replika, dar sunt și valorile pe care le apreciez cel mai tare la un artist sau pedagog. Sunt proprii noțiunii de joc. Jocul fără naivitate și generozitate devine întrecere, încleștare, devine groaznic de privit și cumplit pentru cei care-l practică.

Am văzut de multe ori la acest final de an, inevitabil, primele imagini difuzate de ”Televiziunea Română Liberă”, având în prim plan figurile a doi artiști, poetul Mircea Dinescu și actorul Ion Caramitru. Le-am văzut în cele câteva spectacole despre Revoluție – nu multe – create în România de către artiști independenți, le-am revăzut în minunatul Videograme dintr-o revoluție , și le-am găsit citate în spectacolul grupului Gob Squad, Revolution Now. ”Dar ce s-a întâmplat cu cei doi?”, m-au întrebat Sean și Simon, doi dintre membrii Gob Squad.