Editorial

Am văzut de multe ori la acest final de an, inevitabil, primele imagini difuzate de ”Televiziunea Română Liberă”, având în prim plan figurile a doi artiști, poetul Mircea Dinescu și actorul Ion Caramitru. Le-am văzut în cele câteva spectacole despre Revoluție – nu multe – create în România de către artiști independenți, le-am revăzut în minunatul Videograme dintr-o revoluție , și le-am găsit citate în spectacolul grupului Gob Squad, Revolution Now. ”Dar ce s-a întâmplat cu cei doi?”, m-au întrebat Sean și Simon, doi dintre membrii Gob Squad.

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar un mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între actorii Alexandru Ion și  Liviu Romanescu

Traversez o perioadă a existenței, atât personale cât și artistice, în care sunt foarte „experience oriented” și îmi concentrez eforturile înspre a investi (și la propriu și la figurat) considerabil mai mult în experiențe decât în lucruri. Nu ți-am spus asta niciodată, dar trebuie să admit că ăsta-i unul dintre motivele care m-au făcut să pornesc alături de tine și de colegi în aventura Medea's boys.

„Având prilejul de a fi prezent la acest eveniment la Târgu Mureș, m-am întrebat constant (și cred că majoritatea am făcut-o): cum este să faci parte dintr-o cultură care-și prețuiește artiștii așa, care îi subvenționează și le creează medii propice unei dezvoltări sănătoase? Demnitatea despre care vorbeai și tu este ceva tot mai greu de găsit într-o cultură a compromisului.”

"La Gala Hop am petrecut trei zile tot în jurul temei corpului. (...) Îți spun sincer că eu m-am simțit ca la o primă preselecție pentru „Românii au talent”. M-am bucurat să văd, totuși, debusolarea tuturor. Era un semnal de alarmă. Tema dansactorului mi se pare excelentă. După această primă încercare, e limpede că trebuie cu toții să ne revizităm instrumentele cu care lucrăm. Îmi vine să mă duc prin școli și să strig „dragi studenți și profesori, dacă știți să faceți tumbe, nu înseamnă că știți să și comunicați prin corp!"

"Am încercat să le insuflu un fel de curaj de a face, de a vorbi, de a privi lucrurile în față și de a-și asuma viitorul teatrului nostru de care sunt și ei responsabili, de a lua în considerare faptul că suntem complici atunci când nu acționăm. Le-am tăiat avântul în ce privește multele mituri care ajung pe la urechile lor, lumea teatrului românesc în care urmează să intre, nu, nu e chiar atât de neagră."

În privința teatrelor însă, în special a Teatrului Național din București, mai grav decât orice mi se pare eșecul directorial al celui care îl conduce, vizibil în lipsa oricărei strategii repertoriale, în coborârea standardelor cu scopul obținerii de venituri și în absența succeselor internaționale pe care o asemenea instituție, cel mai mare teatru al unei capitale care se vrea europeană, ar trebui să le aibă.

Ce ecou are un discurs menit să denunțe rasismul, misoginia, homofobia și sexismul, atât timp cât spectatorii prezenți în sală sunt acolo tocmai pentru că împărtășesc ideile creatorilor?