Editorial

Exersarea puterii e un lucru dificil, pare simplu numai pentru cei inconștienți, lipsiți de responsabilitate și care nu pot avea imaginea de ansamblu a efectelor produse de deciziile lor.

Citind ceva cu care rezonezi sau care te poartă dincolo de limitele proprii, îți place să te vezi acolo, chiar dezarmat fiind. Și asta e minunat. Dacă chiar vrei să afli la ce visez eu cu adevărat să lucrez din literatură, este Laur al lui Evgheni Vodolazkin. Și da, mi se întâmplă și mie să mă pierd în piese. Depinde „în ce” te pierzi… și bineînțeles de ce o faci. Fragilitatea sau perversitatea unui personaj? Ambele!

Atâta timp cât există rasism și injustiție endemică în lume, e totuși un lux să vorbim despre integritatea operelor de artă. Și totuși, odată ce am stabilit prioritățile, ne putem permite și acest lux, ca niște intelectuali luminați ce suntem.

Așa e, nu mă interesează teatrul social, mă preocupă mai tare dragostea și moartea, teme care nu își vor pierde vreodată actualitatea. Mă interesează zona dark, așa cum știi foarte bine, adică ce se ascunde în noi, minunatele derapaje, iubirea care ia forme neașteptate și neasumate, dar care ne vrăjește ca să o scoatem la suprafață. Îmi place să vorbesc despre lucrurile care nu sunt comode și despre care oamenii care nu sunt atenți la viață nu vor să li se vorbească.

În ultimii câțiva ani s-a atins o înaltă cotă de nemulțumire în mai multe instituții de cultură din România, angajații au ieșit în stradă, au trimis memorii, au organizat proteste, cerând intervenția unor autorități care s-au dovedit incapabile nu doar să rezolve problemele, ci și să înțeleagă de unde provin ele.

Eu sînt produsul acelor arderi de adevăr din anii ’90 care m-au format, au pus în timp cărămidă peste cărămidă. Conțin în ceea ce fac implicit și radicalitatea acelor timpuri, acelor creatori, acelora cu care am rîs, plîns, luptat. Recunosc că între timp am înțeles și suficient de bine partea administrativă cât să nu cer decât ce știu sigur că se poate rezolva și să știu și unde și cum. Poți să numești asta încăpățânare, eu o numesc respect, credință, performanță.

Mă miră uneori că mai există încă punerea în formulă adversativă a teatrului social cu cel de artă. Un spectacol de teatru nu are valoare decît dacă vorbește despre o problemă socială, mai mult sau mai puțin reală? Teatrul de artă e prăfuit pentru că vorbește de pasiuni, dileme morale, sentimente? Cele două abordări ale realității, însă, pot co-există. Dar noi trăim în bule paralele. Și creatorii de teatru, și comentatorii de teatru.

Oare ce vor scrie peste 100 de ani istoricii teatrului despre activitatea teatrală din timpul pandemiei din 2020? Ce rămâne e întrebarea de bază privind rolul pe care îl au artiștii în ”vremuri critice”, precum și – pentru aceia care încă mai cred în asemenea valori demodate – cum anume ar trebui să procedeze ei ca să treacă prin aceste vremuri ”cu cinste”?

Mihaela Sîrbu: Îmi displace tot mai mult să mă plîng și să dau vina pe perioada de tranziție, asta pentru că aceste vremuri pe care le trăim - de doar două săptămîni încoace - nu trebuie să lase, cred eu, loc nici unui fel de negativism.