Arte

Creatorii expoziției, o echipă artistică multidisciplinară, ne-au îndemnat să luăm parte la procesul lor de „transformare a emoțiilor mai puțin `frumoase` în exponate de muzeu”. Îndemnul a fost un real succes, întrucât vizitatorii au stat la coadă pentru a afla cum stă treaba cu frustrarea.

Am vizitat expoziția Regina Maria la Bal, cu care s-a redeschis anul acesta, după mult timp, Muzeul găzduit în clădirea Teatrului Național din București. Ideea ar fi funcționat probabil foarte bine în secolul 20, însă pentru potențialii vizitatori de azi, care ingerează conținut multimedia în medie câteva ore pe zi, oferta e minimă. Comoara rămâne ”în adâncuri îngropată”.

Am rugat patru directori de casting de pe piața media (de la reality shows, reclame, seriale de televiziune și până la filme) să îmi povestească despre începuturi și experiența lor, dar și despre modul de lucru. A ieșit acest material, pe care îl consider vârful icebergului în a face cunoscut acest proces creativ.

De multe ori, personalul tehnic este cel mai puțin vizibil pentru spectatori, deși contribuția lor este vitală: munca lor poate face diferența dintre un succes răsunător și un eșec. Am ales patru regizori tehnici cu care am colaborat impecabil, al căror profesionalism a avut ca rezultat o îmbunătățire a spectacolului, o curgere mai lină a repetițiilor și rezolvarea problemelor apărute pe drum.

Dosarul de urmărire I 001157 pe numele Eugenia (Gina) Ionescu are numai 16 pagini. În ele sunt cuprinse câteva dintre detaliile tragice ale unei existențe rămase puțin cunoscute, în ciuda părerii generale a celor care au cunoscut-o și au lucrat cu ea, că regizoarea era un talent special.

Având în vedere relevanța eseului lui András Hatházi, revistele Játéktér și Scena.ro, publică împreună traducerea acestui eseu, sperând că astfel vor spori impactul lui în opinia publică.

În sfârșit, vedem o comedie de Cehov, Unchiul Vanea, o colaborare între Teatrul Mic Municipal din Vilnius (Valstybinis Vilniaus Mažasis Teatras) și regizorul sloven Tomi Janežič, în cea de-a doua zi a Festivalului Reflex din acest an de la Sfântu Gheorghe. În sfârșit, văd un spectacol care rupe cortina prăfuită (sau mai degrabă cortina de fier) de pe Cehov și de pe teatrul convențional.

Am privit direct în ochi tehnicieni din teatru care păreau nedumeriți de faptul că o mână de tineri lucrează la un spectacol. I-am privit direct în ochi când cereau să discute cu regizorul și râdeau când o fată de nouăsprezece ani le spunea Eu sunt regizoarea. Am înțeles cât de dificil este să îți păstrezi demnitatea și încrederea în fața nedreptăților.