Interviu

Trăim într-un moment istoric tensionat, în care Europa pare să-și piardă din coerență, iar frica față de celălalt, față de diferență, devine tot mai vizibilă – atât în discursul public, cât și în viața cotidiană.

Anul acesta, Cosmin Manolescu și Fundația Gabriela Tudor propun la București un spațiu deschis pentru dialog și schimb cultural, cuprinzând formate de întâlnire între artiști și public și o serie rezidențe și laboratoare menite să sprijine colaborarea între artiști și organizații culturale din România, Polonia, Germania și Ucraina.

Este normal să implicăm copii în spectacole pentru adulți. Ideea de a interzice copiilor să apară pe scenă, așa cum era în Grecia antică, ar fi absurdă astăzi. Desigur, oamenii au opinii despre ce ar trebui să fie permis copiilor să facă pe scenă și în ce tipuri de spectacole ar trebui să fie implicați.

Încă de la începuturile căutărilor mele aici, în Germania, de a-mi alcătui o trupă și a găsi loc de acțiune, am găsit și persoane interesate de a mă însoți cu multă acceptare a faptului că eram sosită din România și doream să îmi fac meseria de regizor de teatru.

Prin urmare, dramaturgul este, în principiu, un reprezentant al conducerii artistice, pentru că el face, de fapt, munca respectivă – de la configurarea unei stagiuni, până la distribuţii şi selectarea regizorilor. Se mai adaugă şi relaţiile cu comunitatea, respectiv coumincarea şi planurile de viitor ale unui teatru şi, în cele din urmă, obligaţia dramaturgului de a participa la repetiţii.

Născută la München, Julia Wieninger și-a făcut studiile de specialitate la Stuttgart, după care a pornit pe un drum doar al ei, pe care s-a întâlnit cu regizori precum Claus Peymann, Karin Henkel, Karin Beier, Krzysztof Warlikowki, Alvis Hermanis sau Katie Mitchell, care a declarat că e actrița ei preferată.

Nu-mi plac atelierele în care tutorii spun că totul este bine și frumos, atunci când de fapt nu este, dar nu-mi plac nici tutorii care nu fac altceva decât să critice. Eu sper că-i ajutăm să-și găsească fiecare vocea proprie.

Alexandra Felseghi face parte din generația dramaturgilor care s-au impus cu valul teatrului documentar și documentat din teatrul românesc al ultimului deceniu. Piesele sale dezvoltă ficțional cazuri reale pe care le preia din realitatea autohtonă, circumscrise observării și diagnosticării traumelor din societate.

Când faci regie, dincolo de concept și execuție, faci mult management interuman cu oameni de diferite vârste și clase sociale, lucru care poate să fie foarte overwhelming chiar și când ai destulă experiență de viață.