Feminitatea ca test de anduranță: Cassandra la Apollo 111

Protestele ca sărbători populare
iunie 11, 2021
Un Pescăruș unde emoția se naște din pixeli și reinventează teatrul
iulie 2, 2021

Totul începe în cadă, locul intimității depline și, la prima vedere, nu ajunge mai departe de bucătărie, locul în care în foarte multe cazuri eșuează feminitatea. O femeie tânără se trezește într-o zi cu vestea că i-a murit mama și cu responsabilitatea organizării înmormântării acesteia, inclusiv rostirea eulogiei, care pare cel mai greu exercițiu dintre toate, deși tânăra e scriitoare. O întreagă, complexă relație a tinerei cu mama ei este revizitată pe parcursul spectacolului, în paralel cu pregătirile necesare organizării evenimentului final. Are loc un plonjeu adânc în trecutul care ne definește pe toți, copleșitor, ca invazia de ADN, nevăzută dar atotputernică.

Textul autoarelor Norah Sadava & Amy Nostbakken (cu titlul original Mouthpiece) are o structură emancipată de modelele clasice, de natură postdramatică, incluzând liste, enumerări copleșitoare de nume, titluri de reviste pentru femei, statistici, toate mecanisme de detașare intenționată cu efect de amplificare a emoției de o problematică extrem de personală: modelul de feminitate care ne definește e cel moștenit, oricât am încerca să ne eliberăm de el, ne urmărește ca o umbră, ne luptăm cu el și cu tot ceea ce detestăm în el, dar uneori îl zărim în oglindă, neînvins, ridicându-se de sub muntele de idei contemporane și lecturi feministe sub care credeam că l-am îngropat.

Ideea de oglindă definește, de altfel, abordarea regizorală a Letei Popescu, care alege două actrițe, Denisa Nicolae și Mihaela Velicu, pentru a interpreta personajul feminin cu tipologia de mai sus. Pedala pe care apasă inspirat montarea este aceea a ironiei și autoironiei, din care se hrănește mecanica acțiunilor scenice, începând cu prima scenă care are loc în cadă – două corpuri pe post de unul produc iluzia unei amplificări amuzante – și continuând cu pregătirea mesei în bucătărie, o adevărată gimnastică a gesturilor uzuale, întinsă ca  un elastic performativ. Aici performanța artistică se îmbină cu cea fizică, interpretele fiind ”antrenate” de regizoare într-o adevărată competiție de bătut ouă, un balet al împrăștierii făinii, în timp ce mușchiul pregătit pentru șnițele capătă valențe erotice în mâinile lor (bogată și plină de intuiție, coregrafia lui Ștefan Lupu teatralizează dimensiunea coercitivă implicită a acestor gesturi cu valori de ritual). Feminitatea ni se revelează în aceste scene ca un adevărat test de anduranță, o competiție continuă și nevăzută, nu numai cu sine, ci și cu toate modelele feminine din jurul nostru, care ne sugerează permanent, chiar obsesiv, cum ar trebui să fim. Seria acțiunilor repetitive până la epuizare stârnește râsul în contrapunct cu tragedia textului și continuă cu muzica sunetelor înregistrate în loop de cele două tinere (muzica Mihai Dobre, sunet Daniel Octavian Nae), sound-ul semănând bine cu urletul unui animal rănit, urlet de care corpul tinerei femei se umple de fiecare dată când își amintește de legile crude ale biologicului. Alternativ, amintirile despre mama care vroia să fie pe placul tuturor, lăsându-se deoparte pe ea însăși și cultivându-și propria nefericire ca pe cea mai de preț grădină, sunt și ele o sursă de autotortură pentru protagonista dublu interpretată. Gândindu-se la ce ar putea spune în discursul de la înmormântare, fiica traversează un proces de exorcizare a modelului matern, ajungând la concluzia că singura șansă de a se elibera complet de acesta este să nu fie așa cum își imaginează că și-ar fi dorit mama ei să fie, ci așa cum vrea ea să fie. Chiar dacă asta implică să nu poarte ciorapi de nylon sau sutien, să-și lase părul nepieptănat sau să-și asume riscul de a alege greșit florile pentru înmormântare. Chiar dacă asta o costă mai mult decât orice.

Vocea din capul tinerei e completată din când în când de vocile venite prin telefon, interpretate alternativ de cele două actrițe, iar unele voci sunt binevoitoare, altele prefăcute și gata să judece, așa cum sunt de obicei oamenii din jurul nostru în momente de criză.

Foto Isidor Popescu

Regizoarea construiește un întreg edificiu de mișcări scenice desfășurate în paralel cu discursul principal livrat prin intermediul textului – fuga de patetic e direcția principală în rostirea acestuia -, mișcări ce culminează cu îmbrățișarea disperată a piedestalului pe care e așezată cada, piesa principală a scenografiei lui Tudor Prodan, îmbrățișare care sugerează îmbrățișarea finală dată mamei, înainte de plecare. O bună parte din acest edificiu se bazează pe executarea în sincron a mișcărilor, sarcină extrem de dificilă, care are nevoie de multe repetiții pentru a fi asumată organic, ceea ce la prima reprezentație văzută de mine încă nu se întâmpla constant.

Deși ar putea părea astfel, Cassandra, așa cum o vede Leta Popescu, nu este un manifest feminist, e mai degrabă o confesiune teatralizată, impregnată de autenticitate, plină de un umor menit să ascundă lacrimile, genul de spectacol pe care numai o regizoare – la feminin – putea să-l facă. Interesant este cum acest spectacol a făcut să se reîntâlnească două personaje mitologice, Cassandra – titlul ales pentru producția Vanner Collective cu susținerea AFCN – cu Apollo, numele teatrului unde se joacă spectacolul. În mitologia greacă cei doi au o relație complicată, zeul Apollo dorind-o pe muritoarea Cassandra, căreia îi dăruiește darul profeție, pedepsind-o apoi ca profețiile ei să nu fie crezute, pentru că ea nu răspundea iubirii lui. Din fericire, spectacolul Cassandra are o temă a cărei profeție – emanciparea feminității – este deja împlinită de publicul progresist creat în timp de echipa teatrului independent Apollo 111. Mai rămâne doar ca el să se întoarcă în sală cât mai repede!

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide