Odă livratorului la Teatrul Masca

Devenit aproape un membru al familiei, Livratorul – cu literă mare, pentru definirea tipologiei – a avansat decisiv în topul celor mai importante persoane din viața noastră în timpul pandemiei. A noastră, adică a celor destul de privilegiați încât să-și permită beneficiul unui asemenea ajutor esențial, mai ales în asemenea vremuri. Dar cum e oare viața lor, a celor care și-au asumat acest rol important, de a-i ajuta pe alții aducându-le mâncarea de la restaurant sau cumpărăturile din supermarket? Cine sunt acești oameni, cum fac ei față unei ocupații extrem de solicitante, cum arată o zi de muncă pentru ei? Spectacolul Livrator. București include răspunsuri la toate aceste întrebări și la multe altele, răspunsuri mai degrabă tranșante, fără nuanțe, tiparul spectacolului fiind unul de tip ”cartoon”. Alegerea unei scheme bidimensionale de personaj corespunde atât tipului de public vizat – publicul de teatru de stradă al Teatrului Masca, producătorul spectacolului – cât și agendei teatrului cu mesaj a creatorului David Schwartz, autor al textului și semnatar al regiei. Bazat pe interviuri cu livratori din București, spectacolul ne arată fața nevăzută a acestei ocupații extrem de stresante, aparent ușoară, dar în realitate marcată de imprevizibil și desfășurată în condiții dure. Livratorii nu beneficiază de asigurări sociale, sunt plătiți în funcție de eficiența lor, dar și de toanele clienților, care nu sunt mereu cele mai simpatice persoane. Viața lor e permanent în pericol din cauza traficului, a vremii și a altor necunoscute care îi pot face inoperabili oricând, ceea ce le poate opri brutal sursa de venit, punându-le întreaga existiență – a lor și a familiilor pe care în cele mai multe cazuri le întrețin – on hold.

Povestea acestei categorii tot mai largi de lucrători urbani e spusă în spectacolul Livrator. București prin intermediul unui personaj feminin, Angela, fostă chelneriță care s-a adaptat vremurilor (hiperenergetica Alina Crăiță) și a întâlnirilor ei cu clienții sau cu colegii. În acest sens, actorii Anamaria Pâslaru, Alex Cruceru, Petru Mărginean, Valentin Mihalache și Cristina Panait creează diverse personaje, participă esențial la momentele muzicale și la cele coregrafice, dovedind o flexibilitate și abilitate de adaptare demne de actori de musical. Elemente de pantomimă sunt incluse benefic în estetica spectacolului, muzica ”handmade”, creată prin participarea directă a actorilor devine un factor esențial (muzică și versuri Maria Sgârcitu), la fel coregrafia care creează cadrul de derulare sisifică a activităților livratoarei (coregrafie Mihai Mihalcea). Scenografia Irinei Gâdiuță are capacitatea de transformare de la realismul frust al rafturilor de supermarket și al rucsacurilor de livrator, la spațiul animat al coșmarurilor care o chinuie pe Angela, din care fac parte roboții call-center-urilor, clienții anxioși, claxoanele și noxele orașului. Scenografia se compune flexibil din construcții fragile create din rucsacuri de livrator, tricouri cu mesaje digitale și nelipsitele biciclete care îi poartă pe livratori prin oraș, orașul fiind figurat aici de scena rotundă a amfiteatrului Masca, în care bicicletele se învârt în gol, marcând simbolic când lipsa de motivație, când caracterul epuizant al acestei munci.

Cu toate părțile lui bune, ce vin din documentarea serioasă a subiectului, din găsirea unei estetici potrivite atât pentru transmiterea mesajului, cât și pentru punerea în valoare a specificului actorilor Masca, diferit de al actorilor cu care echipa regizorului lucrează în mod obișnuit, trebuie spus că spectacolul are un caracter unilateral, spune o poveste dintr-un singur unghi, având ca efect căutat trezirea unui sentiment de vină în spectatorii utilizatori ai serviciilor de livrare. Partea bună a acestui tip de demers e că – teoretic, cel puțin – îi poate face pe unii să arate mai multă considerație oamenilor care le livrează comenzile la ușă, însă cel mai probabil numai pe cei care erau deja sensibili la aspectele umane ale interacțiunii, nu și pe ceilalți, care, cel mai probabil, se vor radicaliza în urma acestei ”puneri la colț”. Este integral bifat în acest caz punctul sensibil al spectacolelor ”cu teză”, și anume lipsa subtilității care ar avea șanse să le facă mai convingătoare pentru mai mulți oameni, în loc să ”predice pentru cei deja credincioși”.