Cronica Saptamanii
În rama audio creată de Ilinca Stihi, sunetul tocurilor ei pe ciment sporește suspansul, reface traseul fricii, conștiința continuă a războiului ideologic în care Monica Lovinescu lupta, deși se afla departe de țară, în mijlocul societății franceze.
Aflată pentru prima dată la Suceava la îndemnul prietenului Matei Vișniec, devenit un soi de personalitate tutelară a orașului, scriitor și mai ales dramaturg de talie europeană, am căzut pradă farmecului unui tărîm special.
Spectacolele indoor au fost mai diverse decât alte dăți, fiind incluse și voci care au deconstruit piesele shakespeariene din perspective contemporane, inclusiv ale minorităților etnice și sexuale.
Creația unor regizori ca Robert Wilson, Peter Brook, Declan Donnellan, Phyllida Lloyd s-a văzut extrem de diferit pe scena festivalului, iar această imagine a vorbit în mod subtil despre dinamicile de percepție, de informație și de raportare la teatrul lumii de azi ale teatrului românesc.
Subiectul explicit politic al spectacolului redă o bogată gamă a psihologiei umane și, mai ales, chestionează impactul ideologiilor – religioase, politice etc- în istorie. Din perspectiva prezentului, spectacolul, prin sobrietatea tonului, gravitatea faptelor relatate și demnitatea victimei, invită la o revizitare a mijloacelor cu care e exercitată puterea politică în societate.
„E un gest de generozitate - de la noi, care suntem cei mai săraci. E povestea vieții noastre. Atât avem, și v-o oferim cu inima deschisă. Vă rugăm să o primiți cu inima deschisă”. În umbra acestui pas, regizorul ne îndeamnă pe toți să fim curioși: „judecata este opusul curiozității”.
Copilărie. Tranziție. Provincie. Sunt straturi de întâmplări și semnificații pe care le recunoaștem cu toții, cei din acele generații care au crescut pe pragul dintre comunism și așa-zisul capitalism, la granița dintre două regimuri politice opuse.
Transpare din energia organizatorilor ceva din spiritul patronului: curaj, tenacitate și combativitate puse în slujba diversității culturale și estetice recognoscibile în temele spectacolelor din program.
Daca Hedda lui Ibsen era o răsfățată a marii burghezii, incapabilă să-și găsească un sens când vechea ei lume se prăbușea, iar Hedda lui Ostermeier din 2005 era tânăra lipsită de direcție din noua clasă de mijloc vestică sătulă de presiunile economice capitaliste, cine este această Hedda de pe scena Naționalului din București în 2024 și ce o motivează pe ea în acțiunile ei dramatice?