Cronica Saptamanii

Unii cred în continuare că nepăsarea aparține creatorilor de teatru, care ar trebui să se ocupe doar cu bună dispoziția publicului, nu cu educarea și trezirea conștiinței lui.

Când construiești un spectacol mergi prin întuneric, ne amintește Leta Popescu în introducerea la spectacolul ei-colaj (In)vizibil[1], de unde și zicala despre regizor care ar fi ”un ghid în întuneric”, atribuită lui Peter Brook. La începutul spectacolului în care i-a ”ghidat” pe actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, regizoarea își face autocritica prin vocea unei actrițe care începe să vorbească în întuneric, devenind vizibilă treptat.

La Grand Hotel Pasărea Retro al lui Radu Afrim suntem în prezentul capitalismului românesc. Apartamentele socialiste s-au transformat în camere meschine de hotel pe care nu le poate camufla tapetul cool.

Nu cred că e întâmplător faptul că acest spectacol și film apar după mișcările de protest din ultimii ani și sunt semnate de Carmen Lidia Vidu, o artistă afirmată prin teatrul documentar.

Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, primul text de scenă scris de tânărul actor Cosmin Stănilă devine la Reactor de creație experiment Cluj, în regia lui Andrei Măjeri, un tulburător spectacol despre responsabilitate și altruism filial.

Conform unor studii, o optime din viață se petrece în mașină. Acolo oamenii își fac mărturisiri și declarații de dragoste, se confesează, mănâncă, se ceartă, își revizitează amintirile, ascultă muzică sau își fac planuri de viitor.

În ce măsură poate deveni teatrul mijloc de conștientizare a unor problematici sociale și, mai mult, instrument de reprezentare corectă a unor categorii umane adesea stereotipizate? Și cum poate un public hrănit repetat cu astfel de stereotipuri să se deschidă în fața unor încercări teatrale de subminare a acestora?

Am văzut ”Jurnal de Romania. 1989”, în sfârșit, abia pe 25 iulie, în condiții speciale, în aer liber, pe acoperișul TNB, cu măsuri de protecție și foarte puțini oameni în acest spațiu foarte aproape de cer și departe de zgomotul străzilor.

Douăzeci și șase de oameni, fiecare în propria locuință, privesc un ecran și desprind plasturi de pe rana unui subiect relevant și, în același timp, dureros.