Cronica Saptamanii

La unteatru Open-Air am văzut unul dintre spectacolele cele mai inedite experimentate din ultima perioadă, one woman show-ul pentru copii Clara și timpul liber creat de Ana Turoș. Clara este o funcționară un pic smucită care intră de la început în contact cu micii spectatori prezenți și îi întreabă cum se numesc și ce le place să facă cel mai mult în timpul liber.

La Avignon, bucuria, entuziasmul chiar de a regăsi atmosfera unică a Festivalului, forfota pestriță a străzilor chiar dacă mai puțin animată, au recreat senzația, sau poate doar iluzia că am ieșit din "val", că viața, teatrul continuă.

CUTInE este un spectacol fără vorbe, fără explozii de muzică și lumini, dar care îi ține pe copii atenți, conectați, îi face să le pese, pentru că cei doi actori explorează cu multă concentrare relația dintre joc și învățare prin intermediul unor cuburi care au multiple funcțiuni.

În "Pescărușul" Cyril Teste încearcă să se apropie cît mai mult de chipul actorilor, încercînd să surprindă în primul rînd emoția: "Ambiția mea este mai puțin să pun în scenă imagini, cît să revelez emoții."

Deși ar putea părea astfel, Cassandra, așa cum o vede Leta Popescu, nu este un manifest feminist, e mai degrabă o confesiune teatralizată, impregnată de autenticitate, plină de un umor menit să ascundă lacrimile, genul de spectacol pe care numai o regizoare – la feminin – putea să-l facă.

La Teatrul de Nord din Satu Mare s-a produs o întâlnire fericită a echipei de creație cu un colectiv capabil să producă spectacole de anvergura unui consistent eveniment teatral.

Ca să pășim din nou în sala la teatru și ca să vedem un spectacol cu actori, nu pandemia trebuie să se oprească, ci raportul pe care îl avem cu arta. Ea să ne dea, noi să primim. Nu mai merge așa.

Unii cred în continuare că nepăsarea aparține creatorilor de teatru, care ar trebui să se ocupe doar cu bună dispoziția publicului, nu cu educarea și trezirea conștiinței lui.

Când construiești un spectacol mergi prin întuneric, ne amintește Leta Popescu în introducerea la spectacolul ei-colaj (In)vizibil[1], de unde și zicala despre regizor care ar fi ”un ghid în întuneric”, atribuită lui Peter Brook. La începutul spectacolului în care i-a ”ghidat” pe actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, regizoarea își face autocritica prin vocea unei actrițe care începe să vorbească în întuneric, devenind vizibilă treptat.