Cronica Saptamanii

Așa am simțit la șaisprezece ani întâlnirea cu The Sunset Limited. Atunci, pe plaja unde doar pescărușii ne țineau companie, mi-am spus că, din acel moment, nu voi mai putea trăi fără teatru. Cu un strop de patetism specific adolescenței, mi-am dat seama că voi avea nevoie de teatru cum am nevoie de aer.

La ediția din acest an a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj mi-am amintit ce actori extraordinari are această scenă, după ce nu-i mai văzusem mai bine de doi ani, în timpul pandemiei. Alături de cei deja integrați de mult în trupă, i-am descoperit și pe cei mai nou veniți, relieful scenei Naționalului clujean fiind dat, pentru mine, de performanțele actoricești.

Scrisă cu niște ani în urmă, Recviem capătă acum reverberații suplimentare prin circumstanțele iscate de războiul de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Personaje sunt un general și ″morții patriei″ care se pregătesc pentru revenirea acasă și defilarea finală.

Am simțit spectacolul „Cum să-ți zic?”, produs de proaspăt formata companie de teatru AMALGAM, ca o confesiune vulnerabilă și dureroasă, ca o revărsare a unui preaplin de întrebări acumulate înainte să devenim oameni mari. Întrebări despre corp și relația noastră cu el, despre sexualitate și abuz, despre generația care, deși pare să aibă totul la un click distanță, se simte mai debusolată ca niciodată.

Aparent contraintuitivă, ideea de a crea un musical pe tema abuzului și hărțuirii sexuale în școlile vocaționale din România se dovedește mai mult decât inspirată pe mai multe niveluri. Spectacolul Visul produs de Reactor de creație și experiment din Cluj poate fi văzut în București duminică, 9 octombrie, de la ora 19.00 la unteatru.

Într-o lume tot mai greu de înțeles, misiunea unui festival este să ofere un cadru de înțelegere și de solidaritate, ceea ce s-a și întâmplat în acest an la Piatra-Neamț, unde au fost invitate în secțiunea internațională spectacole din Ucraina, Estonia, Letonia, Moldova, Franța incluzând povești personale, legate de război, de statutul de emigrant, de relațiile de muncă în lumea contemporană, în încercarea de a reduce distanțele de kilometri dintre oameni și de a ni-i explica, aducându-i mai aproape.

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că multiplele feluri în care societatea românească de azi se arată disfuncțională vin dintr-un trecut traumatic, incomplet rezolvat, ca un “doliu neîncheiat”, cu un termen din psihologia transgenerațională. Această teorie relativ nouă, care tratează persoana în întregul ei, fizic și psihic, pentru a o vindeca, stă la baza abordării scriitoarei și regizoarei Alexandra Badea care semnează spectacolul Exil la TNB, un roman scenic epic, tridimensional, cu subiect românesc.

Timp de cinci zile cât am rămas la Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamț, am observat și apreciat nu numai fiecare spectacol în sine, cu bune și cu rele, ci și „dramaturgia festivalului”, în care evenimentele conexe erau așezate cu sens, iar succesiunea spectacolelor spunea și ea o poveste (echipa curatorială: Gianina Cărbunariu, Raluca Naclad și Daniel Chirilă).

Ce mai înseamnă întunericul unei săli de spectacole, când de pe scenă vezi în public ecranele unor telefoane deschise, cum poți continua să spui o altă poveste (cea din spectacol) când este o nevoie mare de discutare a acestei dependențe de tehnologie: cum o folosești, cum e percepută de adolescenți, ce soluții sunt ca ei să nu-i devină captivi?