La Avignon între IN și OFF: Elanul către paradox

CUTInE – Spectacol pentru copii la care nici adulții nu se plictisesc
iulie 14, 2021
Clara și timpul liber – unteatru de copii
august 11, 2021

Festivalul de la Avignon, versiunea IN, la cea de-a 75 ediție, parcurge ultima sută de metri, și putem spune că Olivier Py, directorul festivalului a cîștigat pe deplin pariul lansat primăvara aceasta. În pofida a tot, valuri sau nu de pandemie, sceptici de tot felul, s-a jucat  aici cu sălile pline și doar trei spectacole au fost anulate din cauza Covidului, actori contaminați sau caz contact. Control de pass sanitar pentru Curtea de onore a Palatului Papal, acceptat de un public disciplinat și mai ales bucuros să revină la teatru ca odinioară și să descopere noua versiune a Curții, reamenajată recent, cu respectul normelor sanitare de rigoare. Din 21 iulie, pass-ul sanitar s-a introdus și la restul sălilor, dar și aici publicul a răspuns prezent. Încă o dată bucuria, entuziasmul chiar de a regăsi atmosfera  unică a Festivalului, forfota pestriță a străzilor chiar dacă mai puțin animată, au recreat senzația, sau poate doar iluzia că am ieșit din “val”, că viața, teatrul continuă. Cifrele sunt impresionante, între 5 și 25 iulie, 47 de spectacole, dintre are 80 % creații sau premiere, cu un total de 317 reprezentații, 41 de lecturi și 72  dezbateri și întîlniri. Tot din domeniul cifrelor, Olivier Py promitea ca una din liniile directoare ale Festivalului două principii: consolidarea prezențelor feminine și o mai mare deschidere spre diversitate culturală și rasială Și bineînțeles s-a ținut de cuvînt, 47 % din spectacolele Festivalului In au fost semnate sau purtate de personalități feminine. In termeni oficiali, asta se cheamă respectarea principiului parității. Dar dincolo de exactitatea matematică a cotei alocate genului mai sus invocat, care de mult nu se mai revendică nici slab, nici doar frumos, aș prefera să văd în ce măsură asta a adus o tematică nouă, sau originală. Cîteva exemple, înainte de orice bilanț posibil sau tablou final reprezentativ, căci teatrul se face deopotrivă cu prezențe feminine și masculine, fiindcă ce ar fi oare teatrul fără revolta Antigonei sau forța revendicativă a Medeei !

Pentru început, două spectacole, semnate de două femei puternice, au zdruncinat atmosfera festivă a acestor zile fierbinți de vară. Pot spune că nu ieși intact din astfel de întîlniri, ceva te zdruncină și te lasă istovit, ca după o grea încercare.

Angelica Liddel revine la Avignon cu Liebestod, Mirosul sîngelui nu dispare din ochii mei, Juan Belmonte, cu un citat în deschidere din Cioran: “căci totul în mine e rană și sîngerare, sunt definitiv convins de asta. Suferința mi-a dat în același timp curajul afirmației, îndrăzneala expresiei și elanul către paradox”. Pleacă așadar de Pe culmile disperării, argumente ce străbat linia interioară a spectacolului, excesiv și provocator. Liebestod este însă dedicat figurii unui toreador celebru, Juan Belmonte, considerat creatorul artei toreadorului ca exercițiu spiritual. (Dificil de crezut sau acceptat pentru noi, cei mai puțin amatori de corrida și de animale sacrificate în arenă. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna așa simple). Fraza sa : On torée comme on est, te lupți ca toreador după cum ești, rezumă întreaga filozofie sau temă a spectacolului Angelicăi Liddel. Titlul Liebestod, sau mort din dragoste, este un citat din finalul operei Tristan și Isolda de Wagner. După ce a citit biografia lui Belmonte (1892-1962), Angelica Liddel și-a dat seama că ea însăși face teatru la fel cum se luptă în arenă un toreador. A înțeles că și ea căuta același lucru ca Belmonte, clipa sublimă, transfigurarea, entuziasmul debordant, strălucirea și lumina, ca preț al morții. Un spectacol construit din imagini puternice, debutînd cu o provocare ce i-a pus la grea încercare unii spectatori, cu scarificări ce și le face singură cu o lamă fină (factice sau nu, nu sunt sigură, căci, să nu uităm, teatrul e locul simulacrului) și sînge ce-i curge pe picioare și pe care-l șterge cu bucăți de pîine pe care le înghite ca pe o azimă binecuvîntată. De la bun început temperatura e dată, fierbinte, tensiunea se menține bine ritmată. E un spectacol unde imaginile sunt puternice, simbolice, silueta neagră masivă a unui taur, imobil, răsturnat și răpus în final, Angelica, îmbrăcată în toreador, aplecată asupră-i, sugerează o clipă imaginea morții din Tristan și Isolda, sau apoi un Christ schilod, un figurant gol, cu o fîșie îngustă de pînză albă în jurul șoldurilor, fără o mînă și un picior, peste care Angelica se apleacă, o Pieta răscolitoare și mută. Dar, dincolo de aceste imagini ce construiesc un spectacol de o mare forță vizuală cu rezonanțe mistice, Angelica Liddel impune un discurs, o veritabilă răfuială cu societatea franceză de astăzi, o societate seacă, ignorantă, care a pierdut simțul frumosului și unde dumnezeu nu mai există. Răfuiala nu se oprește aici, continuă cu propria tagmă, cu actorii și actrițele pe care le detestă. Și replica nu va întîrzia în seara cînd am fost, aducînd-i aminte că este ea însăși o artistă. Anche tu, strigă un spectator, la care Angelica Liddel ia replica din zbor și continuă. Se urăște pe ea însăși, cu problemele și egoismele sale. O luare de conșiință, amară, puternică la care sala răspunde însă cu un ropot de aplauze ca o declarație de dragoste sau pur și simplu o conștientizare comună.

La trilogie des contes immoraux (Pour Europe)/Trilogia poveștilor imorale (Pentru Europa) de Phia Ménard ne-a menținut în aceeași zonă de provocări puternice și răscolitoare. Phia Ménard, transgender, cu un comming out în 2008, vine din lumea circului, a dansului contemporan și a teatrului performance. Fondează în 1998 propria sa companie Non Nova la Nantes, unde continuă cercetările sale despre “imposibilitatea de a se întîlni a elementelor,” adică gheața, apa, aerul și influența lor asupra comportamentelor umane, ireconciliabile. Trilogia actuală a plecat de la o comandă pentru Documenta Kassel în Germania în 2017, unde a creat primul element al trilogiei, Maison Mère/ Casa Mamă (1h 15), urmat de Temple Père/ Templul Tată (1 h 35) și în final, Rencontre interdite/Întîlnire interzisă  (10 minute), și are ca tematică nașterea și distrugerea civilizației noastre. Spectacolul se deschide sub privirea unei amazoane punk ce contemplă o vreme tăcută sala, și apou cu pași mari începe să măsoare scena, podeaua din carton din care desprinde bucăți și construiește neașteptat un Pantheon din carton, pîntecele simbolic al mamei ce ne protejează. Din înaltul scenei, sub privirea impasibilă a amazoanei Athena, încep să cadă șuvoaie de apă ce distrug treptat construcția efemeră ce se prăbușește, metaforă a societății europene fragile și a pericolului încălzirii climatice. În cel de al doilea capitol, Templul Tată asistăm la construcția unui Turn Babel, simbol falic și patriarhal, asamblat de patru sclavi-acrobați căci e nevoie aici de o tehnică de echilibru și forță, sub imprecațiile dezlănțuite ale unei femei – suveran, în patru limbi, in engleză, islandeză, germană și franceză. E de fapt un colaj de texte din Hermes Trismegiste, Velimir Hlebnikov, Metropolis de Fritz Lang sau un text chinez “Mașina e seniorul meu și stăpînul meu”. În final, sau concluzia spectacolului, Phia Ménard, complet goală, coboară cele trei etaje, în semiobscuritate și se expune în tăcere, fața spre public. Ia apoi un extinctor și împrăștie o vopsea neagră pe perdeaua de plastic transparent ce acoperă scena în spatele ei. Lumina se aprinde brusc în sală, un epilog enigmatic, care ne obligă să ne situăm față în față cu noi înșine, complet năuciți. Un spectacol absolut nimicitor, o viziune tulburătoare, politică și mitologică a lumii noastre pre-apocaliptice, una din temele Festivalului, dar expimată aici cu o forță ieșită din comun.

Foto: Cristophe Raynaud de Lage

În afara Festivalului IN, Festivalul OFF continuă pînă la finalul lui iulie în restul orașului, în aceeași atmosferă de frenezie. Deși aproximativ o treime din participanți nu au răspuns anul acesta la apel, sunt anunțate 1070  de spectacole față de 1592 acum doi ani. Peste o mie de spectacole așadar care au răspuns la apel, rămîne totuși o sumă fabuloasă de posibilități, de revelații, de descoperiri, și cam tot atâtea înjghebări comerciale, bulevardiere, dar teatrul se face pentru toate gusturile. Festivalul Off rămîne un imens tîrg profesional, unde multe spectacole vin să fie văzute și mai ales vîndute și programate pentru stagiunea  ce vine. Vitalitatea și perspectivele companiilor independente, private, joacă un rol esențial aici, mai ales după încercarea lungilor luni de pauză. Chiar dacă în Franța legea intermitenților din industria de spectacole i-a protejat pe mulți, visul și rostul actorilor este să joace, nu să calculeze puncte la șomaj.

În fața sediului de la Village Off, centrul și inima ce ritmează toată această lume colorată și plină de vitalitate, pe cealaltă parte a străzii, Teatrul de la Manufacture are de mulți ani o programare ambițioasă și de calitate. Aici am regăsit în prag de noapte, Rémssion, un spectacol creat de Eugen Jebeleanu pe un text de Yann Verburgh cu una din actrițele de bază ale companiei des Ogres, Claire Puygrenier, cu Rémi Billardon creație sonoră și Velica Panduru care semnează scenografia. De fapt, este un proiect născut pe vremea pandemiei, scris și transmis în versiune audio pe internet, și creat între două confinări în decembrie 2020 la Comedie de Caen. Astfel, prima întîlnire cu publicul, “în libertate”, a avut loc aici, la Avignon, în două nopți consecutive. Yann Verburgh s-a inspirat din povestea reală a unei foste cadre superioare din sfera publicității, un “soldat al capitalismului”, cum spune ea cu o doză de umor sau de cinism, povestea unui succes într-o lume a aparențelor unde eroina își arde aripile dar în final e capabilă să reînceapă o altă viață. O remisiune, cum se spune despre o vindecare după o boală grea. O scriitură dramatică fină, ca un seismograf atent la stări de conștiință, firul gîndirii interioare cu o precizie aproape documentară a unui mediu parizian ca un insectar. Căci acest lung monolog e “mărturisirea unei copile a secolului”, povestea unei tinere ce părăsește la 18 ani Alsacia sa natală și cucerește treptat în lumea publicității pariziene galoanele unei poziții confortabile. Ritmul trepidant, privirea extrem de lucidă a povestitoarei nu o feresc de un fenomen banal în această lume de privilegiați, un burn out nimicitor. Fred, este prenumele eroinei, părăsește Parisul, poziția privilegiată și se reface în afară forfotei capitaliste într-o proprietate undeva în Normandia, într-un cadru plin de verdeață și departe de lumea dezlănțuită…Chiar dacă odinioară a înțeles că a fost un animal domesticit, Fred are forța să se revolte și regăsește forța unui animal sălbatic. Totul începe  cu o afirmație : “Nu îmi place să vorbesc despe mine. Am venit aici ca să dispar.” Și totuși, povestea începe în vara lui 1980. Sunt anii cînd mica provincială va descoperi viața și Parisul, capitolele se înlănțuie cu titluri de hit-uri la moda fiecărui deceniu. Call me love, al grupului de rock Blondie deschide seria aventurilor micii provinciale ce părăsește orașul natal alsacian, Tatăl, fost ofițer sever și aparent rece, o conduce la gară, aflăm că va muri 4 ani mai tîrziu, știre care o lasă pentru moment indiferentă. Un alt titlu la moda anilor 80, Girls just want to have fun de Cindy Lauper, rezumă anii nebuni ai tinereței pariziene, suntem în 1985. Zece ani mai tîrziu, se cîntă Glory Box de John Martin, sau anii succesului profesional într-un mediu exclusiv masculin, și unde a învățat codurile în rigoare, într-o lume unde fiii și fiicele celor sus puși  au primit în moștenire cheile lumii. O poveste de dragoste cu Thomas, un alt brav “soldat al capitalismului”, seducător și aparent nonconformist, va sfîrși și ea odată cu deziluzia carierei. Cel de al patrulea moment D.A.N.C.E. un alt titlu la modă în 2007 al grupului de muzică electronică Justice, acompaniază simptomele epuizării, burn out. Fred demisionează, la capătul puterilor, și în fine cel de al 5 capitol, Remisia, aduce împăcarea și reconstruirea personajului. Un ciclu ce se deschide și închide discret cu un detaliu. Sunt două indicii ce pot trece neobservate la început, dar care deschid și închid această poveste de succes, de viață frenetică, în fine, împăcarea sau remisiunea finală. Cînd Fred pleacă spre Paris, indiferentă și nerăbdătoare, tatăl o conduce la gară și în momentul despărțirii, tatăl îi spune ceva de neînțeles, pe care fata nu le mai aude, sau nu le mai înțelege. Ani mai tîrziu, visează uneori aceeași scenă și nu reușește să înțeleagă nici acum vorbele tatălui. Deabia la urmă, reconstruită și împăcată in satul ei din Normandia, într-o primăvară cînd înverzesc iar pomii, tatăl revine în vis, și de data asta ea înțelege measjul : “Fred, nu face niciodată nimic de care să nu poți să fii mîndră. Am încredere în tine.Te iubesc.”

Foto Yann Verburgh

Eugen Jebeleanu a plecat de la spectacolul gîndit pentru radio sau audio pe internet și i-a dat viață și culori, l-a ridicat în picioare, extrem de precis, a construit din cîteva tușe o lume unde Fred se dezvăluie treptat, actrița știe să dea viață, forță și umor personajului. Un decor simplu, funcțional, cîteva proiecții dau volum și culoare monologului, baruri gay, sau peisaje normande în final, tehnica e și ea la vedere, sunetul, proiecțiile sunt comandate la vedere, Rémi Billardon intervine discret, când e nevoie cu o replică… ”La început am venit aici pentru a dispărea”, își amintește actrița, dar, continuă ea, ”s-a întîmplat exact invers”. Spectacolul rămâne astfel extrem de prezent, promis pentru o nouă viață în stagiunea ce vine.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide