Cronica Saptamanii

Totul pleacă pentru regizor de la un "decalog", sau cîteva porunci morale și religioase, al supunerii feminine, recitat din generație în generație. De la stră-străbunica la mama de azi care repetă fără încetare, fii o fiică bună, mamă, soție, pioasă, răbdătoare, devotată pentru a asigura liniștea căminului.

Cum se explică oare, la mai bine de 30 de ani după căderea zidului Berlinului, după două decenii în secolul 21, când în lume au trecut déjà valuri de feminism care au avansat interesele femeilor, faptul că societatea românească a rămas în stadiul primitiv al tratării femeilor ca pe cetățeni de rangul al doilea?

Mărturisesc că nu știam prea multe despre Tudor Lucanu, l-am descoperit cu adevărat în acest spectacol ambițios și foarte sigur pe el. E aici un raport cu teatrul, cu iluzia și forța sa patetică, care merită să fie urmărit.

Revenirea din sfera digitală în sala de teatru aduce un nou set de provocări. Cred că, înainte de toate, avem nevoie de o recalibrare a privirii și totodată de o recentrare a atenției.

Catinca Drăgănescu, care a scris și a regizat (In)dependenții are dreptate, s-a atins deja un prag dincolo de care orice pledoarie, orice protest, orice inițiativă de activism dedicată independenților, care s-au dovedit în timpul pandemiei, în absența condițiilor minime de a juca pentru public, mai dependenți ca niciodată, nu mai are sens.

Ocupăm un spațiu în care nu ar trebui să ne aflăm, asistăm la viața interioară a cuiva, sfâșiem intimitatea unei ființe, îi ascultăm gândurile și îi „citim” jurnalul. Autoarea spectacolului sădește subtil în martorii care suntem sentimente de vinovăție, activându-le conștiința.

Nu am simțit nici un moment lipsa prezenței live a performerilor, ci doar prezența lor magnetică transmisă prin intermediul camerei, care impune un alt tip de dialog cu spectatorii.

Îmi este greu să înțeleg cum, la finalul unei montări în care se rostesc în mod repetat replici precum „armata te face bărbat și violul te face femeie”, „ca femeie trebuie să înveți să suferi” și „femeile plâng mult”, spectatoarele se pot ridica în picioare și pot aplauda cu un entuziasm vădit.

Deși, în interpretarea Oanei Berbec, Kiritza reușește să polarizeze în jurul ei celelalte personaje, comprimarea mai multor texte într-unul singur creează senzația că protagoniștii ne sunt înfățișați într-o formă caricaturală, nu ca niște ființe de sine stătătoare.