Cronica Saptamanii

În atmosfera încărcată din ultima vreme, cu norii ce se aglomerau în Franța în fața unor alegeri prezidențaile decisive, și zgomotele războiului ce răzbăteau din estul european, am văzut un spectacol de teatru care ne poate vorbi despre ce trăim astăzi.

Delicat e și subiectul rasismului integrat în fibrele adânci ale societăților din a căror istorie sclavia persoanelor de culoare a făcut la un moment dat parte integrantă, cum este și societatea românească.

Esențial rămâne faptul că producția creează un spațiu pentru un alt tip de dramă, un alt tip de suferință și chiar alt tip de violență decât cea general acceptată în normativele sociale și deschide, implicit, o conversație în care se aud diferite feluri de voci, altele decât cele dominante.

Scriu aceste rânduri în momentul în care la câteva zeci de kilometri distanță un război a început în mijlocul unei pandemii. Oameni nevinovați de-o parte și de alta a unui conflict neinițiat de ei, ucrainieni și ruși deopotrivă. Bărbați neantrenați cu arma în mână. Un copil care se naște într-o stație de metrou. Un tanc trecând peste o mașină aflată în mers. Orașe sub asediu. O criză umanitară sprijinită de cetățeni. Autorități lente în a lua decizii. Un actor devenit președinte/lider. Greu de cuprins realitatea de azi. Nicicând nu mi-a fost mai clar cât de relevantă este componenta social-politică a artei.

Spectacolul creat de echipa Manolescu-Mușoiu-Milea este o meditație pe tema ”febrei mulțimii” care, animată de o forță irațională, își poate distruge și liderii și profeții, acționând împotriva ei însăși.

Scenografia Irinei Moscu e una din cele mai spectaculoase scenografii văzute în ultimul timp, eficientă prin simplitate și bogată prin combinațiile benzilor led pozate pe conturul structurii metalice rectangulare care ocupă, practic, scena.

Totul pleacă pentru regizor de la un "decalog", sau cîteva porunci morale și religioase, al supunerii feminine, recitat din generație în generație. De la stră-străbunica la mama de azi care repetă fără încetare, fii o fiică bună, mamă, soție, pioasă, răbdătoare, devotată pentru a asigura liniștea căminului.

Cum se explică oare, la mai bine de 30 de ani după căderea zidului Berlinului, după două decenii în secolul 21, când în lume au trecut déjà valuri de feminism care au avansat interesele femeilor, faptul că societatea românească a rămas în stadiul primitiv al tratării femeilor ca pe cetățeni de rangul al doilea?

Mărturisesc că nu știam prea multe despre Tudor Lucanu, l-am descoperit cu adevărat în acest spectacol ambițios și foarte sigur pe el. E aici un raport cu teatrul, cu iluzia și forța sa patetică, care merită să fie urmărit.