Cronica Saptamanii

Cosmic Latte are potențialul de a fi mai mult decât un simplu spectacol studențesc – se poate transforma într-o școală. Pentru studenții din echipă, poate reprezenta o primă întâlnire cu un model de lucru alternativ, care îi ajută să își redefinească relația cu propriile corpuri în ipostaza de viitori actori profesioniști. Îi transformă în viitori practicieni conștienți de posibilitățile lor corporale și îi deschide spre experiment, prin joc.

Văzut prin lentila feministă spectacolul devine o critică subtilă, dar decisă a familiei tradiționale, a ierarhiei patriarhale pe care se fundamentează aceasta.

Pentru o femeie din public nu poate fi decât frustrant să vadă pe scenă cum își imaginează bărbații că arată, că se desfășoară, că se simte o relație – și nu oricare, ci cea mai complexă, cea mai nuanțată, cea mai devastatoare dintre ele, și anume o relație de dragoste - între două femei. Să fie întâmplător, oare, faptul că nici o regizoare nu a fost atrasă de acest text pentru a-l monta?

Într-o stagiune e bine să existe și spectacole ”camerale”, care să pună reflectorul pe capacitatea actorilor de a sonda teritorii interioare încă necunoscute, de a-și împinge cât mai departe limitele de expresie. Dintre toate spectacolele văzute în 2022, mi-au rămas în minte câteva care corespund strălucit descrierii de mai sus.

Andrea Gavriliu plasează în subsidiar decriptarea narativității și se concentrează pe procesul involuției personajelor, calibrate pe temperamentul celor patru perechi. Evoluția petrecerii acoperă întreg spațiul foaierului pe măsura creșterii temperaturii participanților, revelată de clișee comportamentale. Schimbul de amabilități în cercul feminin e complementar trabucului fumat între bărbați, schimbarea partenerilor de la un dans de caracter la altul alunecă în rudimentele jocului popular în falset.

Așa am simțit la șaisprezece ani întâlnirea cu The Sunset Limited. Atunci, pe plaja unde doar pescărușii ne țineau companie, mi-am spus că, din acel moment, nu voi mai putea trăi fără teatru. Cu un strop de patetism specific adolescenței, mi-am dat seama că voi avea nevoie de teatru cum am nevoie de aer.

La ediția din acest an a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj mi-am amintit ce actori extraordinari are această scenă, după ce nu-i mai văzusem mai bine de doi ani, în timpul pandemiei. Alături de cei deja integrați de mult în trupă, i-am descoperit și pe cei mai nou veniți, relieful scenei Naționalului clujean fiind dat, pentru mine, de performanțele actoricești.

Scrisă cu niște ani în urmă, Recviem capătă acum reverberații suplimentare prin circumstanțele iscate de războiul de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Personaje sunt un general și ″morții patriei″ care se pregătesc pentru revenirea acasă și defilarea finală.

Am simțit spectacolul „Cum să-ți zic?”, produs de proaspăt formata companie de teatru AMALGAM, ca o confesiune vulnerabilă și dureroasă, ca o revărsare a unui preaplin de întrebări acumulate înainte să devenim oameni mari. Întrebări despre corp și relația noastră cu el, despre sexualitate și abuz, despre generația care, deși pare să aibă totul la un click distanță, se simte mai debusolată ca niciodată.