Cronica Saptamanii

Timp de cinci zile cât am rămas la Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamț, am observat și apreciat nu numai fiecare spectacol în sine, cu bune și cu rele, ci și „dramaturgia festivalului”, în care evenimentele conexe erau așezate cu sens, iar succesiunea spectacolelor spunea și ea o poveste (echipa curatorială: Gianina Cărbunariu, Raluca Naclad și Daniel Chirilă).

Ce mai înseamnă întunericul unei săli de spectacole, când de pe scenă vezi în public ecranele unor telefoane deschise, cum poți continua să spui o altă poveste (cea din spectacol) când este o nevoie mare de discutare a acestei dependențe de tehnologie: cum o folosești, cum e percepută de adolescenți, ce soluții sunt ca ei să nu-i devină captivi?

Spectatorul – cel puțin cel cât de cât dus la teatru - se întreabă pe tot parcursul derulării producției ”de ce?” Mai exact, de ce a fost ales tocmai Azilul de noapte? De ce acum, de ce aici, de ce el și nu altceva? Nici un răspuns nu apare, cel puțin nu pe parcursul primei părți la care am rezistat eu (spectacolul are mai mult de trei ore).

Trupa Comediei Franceze a consacrat începînd de pe 15 ianuarie 2022 o stagiune întreagă dedicată operei sale, premiere, expoziții și colocvii. Au fost mobilizați aproape 30 de regizori pentru a continua să reinterpreteze mereu și iarăși texte de acum inconturnabile, și, demers inedit, dincolo de profesioniștii teatrului, au fost mobilizați conservatori-arhiviști, istorici, universitari care participă la această aniversare peste secole, Molière 1622-2022.

La aplauze, întreaga distribuție iese la rampă cu ochii legați, condusă de Oedipus-orbul, singurul cu ochii dezlegați ca semn al celui ce vede clar drumul de urmat. Cunoașterea și păstrarea căii adevărului cu orice sacrificii face posibil viitorul democrațiilor, e concluzia regizorului Andrei Șerban transmisă de salutul final al actorilor la rampă.

În atmosfera încărcată din ultima vreme, cu norii ce se aglomerau în Franța în fața unor alegeri prezidențaile decisive, și zgomotele războiului ce răzbăteau din estul european, am văzut un spectacol de teatru care ne poate vorbi despre ce trăim astăzi.

Delicat e și subiectul rasismului integrat în fibrele adânci ale societăților din a căror istorie sclavia persoanelor de culoare a făcut la un moment dat parte integrantă, cum este și societatea românească.

Esențial rămâne faptul că producția creează un spațiu pentru un alt tip de dramă, un alt tip de suferință și chiar alt tip de violență decât cea general acceptată în normativele sociale și deschide, implicit, o conversație în care se aud diferite feluri de voci, altele decât cele dominante.

Scriu aceste rânduri în momentul în care la câteva zeci de kilometri distanță un război a început în mijlocul unei pandemii. Oameni nevinovați de-o parte și de alta a unui conflict neinițiat de ei, ucrainieni și ruși deopotrivă. Bărbați neantrenați cu arma în mână. Un copil care se naște într-o stație de metrou. Un tanc trecând peste o mașină aflată în mers. Orașe sub asediu. O criză umanitară sprijinită de cetățeni. Autorități lente în a lua decizii. Un actor devenit președinte/lider. Greu de cuprins realitatea de azi. Nicicând nu mi-a fost mai clar cât de relevantă este componenta social-politică a artei.