Spectacol versus repetiție cu public: Ideo Ideis 2022

Când mă așez într-o sală de spectacole ca să văd un spectacol al unor adolescenți, indiferent că se numesc Acting Up, Atelierul de Teatru sau 3,14,  mă gândesc cum se simte pe scenă tăcerea aceea când lumina este stinsă. În plus, mă întreb de multe ori cât de conștienți sunt adolescenții când o reprezentație este slabă sau când au o seară bună?

De 17 ani, (cu o pauză de doi ani, 2020 și 2021), Ideo Ideis aduce pe aceeași scenă, în urma unui proces de selecție, spectacolele trupelor de  teatru de adolescenți din toată țara. Așadar, la final de august, am petrecut trei zile în sala fostului Cinematograf Patria, noul Centru Multifuncțional pentru Tineret, ca să asist la reîntoacerea post pandemică a trupelor de teatru de adolescenți la un festival de marcă pentru peisajul festivalier al trupelor de teatru de acest gen.

După vizionarea majorității spectacolelor, mărturisesc că mă așteptam la un cu totul alt format, mai ales după acești ani pandemici, în care am tot învățat și ne-am tot adaptat să integrăm creațiile video în activitățile noastre de zi cu zi, fie o sesiune de casting (în cazul meu), fie o lecție, examen sau repetiție online în cazul lor. Pe scena Centrului Multifuncțional pentru Tineret s-au aliniat în general spectacole cu foarte puține elemente de teatru contemporan, toate fiind mai aproape de niște manifestări de tip serbare școlară.

În plus, trei zile au însemnat o căutare eșuată de a vedea un teatru de adolescenți despre aici și acum pentru ei, de exemplu discutarea creativă a efectelor pandemiei, unele teme care poate ar fi meritat să fie explorate fiind: dependența de tehnologie (a tuturor), însingurarea, depresia, afectarea relației cu părinții, școala online, etc. De fapt, efectele pandemice la adolescenți erau foarte vizibile chiar în momentele de dinainte de spectacole, în fața Centrului Multifuncțional pentru Tineret, când mulți erau cu ochii în telefoane, apoi și în întunericul sălii, când mulți stăteau pe TikTok sau Instagram.

Și mă întorc la imaginea de început: ce mai înseamnă întunericul unei săli de spectacole, când de pe scenă vezi în public ecranele unor telefoane deschise, cum poți continua să spui o altă poveste (cea din spectacol) când este o nevoie mare de discutare a acestei dependențe de tehnologie: cum o folosești, cum e percepută de adolescenți, ce soluții sunt ca ei să nu-i devină captivi, etc?

Reîntoarcerea la Alexandria, în ultimele trei zile de festival, a însemnat să văd mult teatru incipient, dar abordat clasic, didactic pe alocuri, spectacolele fiind mai degrabă niște repetiții cu public, niște prezentări work in progress, de multe ori fără scene curățate regizoral, dramaturgic, fără o minimă ascultare între parteneri, cu o concentrare maximă pe poziționarea recuzitei și pe frazare și intonație.

Când se termina spectacolul, în tăcerea care se lăsa, dublată de întunericul de dinainte de aplauzele generoase, atunci ar fi fost bine să înceapă discuțiile și cu alți ochi exteriori (regizori, dramaturgi, coregrafi etc), cărora recunosc că le-am simțit mult lipsa. La Ideo Ideis, în acest an, singura constantă a fost bucuria adolescenților de a fi împreună, de a fi pe scenă, dar fără ajutor regizoral, dramaturgic, de design lumini, coregrafic, majoritatea acestor spectacole rămân repetiții cu public sau spectacole în lucru. Ar fi interesant de văzut cum se transformă ceea ce au lucrat niște luni, după feedbackul primit imediat după ce reprezentația se termină și, eventual, cum duc în acțiune și concentrare ceea ce au aflat de la mentori de-a lungul actualei ediții Ideo Ideis.