Molière 400: Tartuffe-ul lui Ivo van Hove sparge tiparele la Comedia Franceză

Ce mai e nou pe la Comedia Franceză? Răspunsul imediat este: Molière toujours, ieri și azi, de vreo 400 de ani încoace. Iată o introducere utilă într-un dialog între două mari figuri sau momente ale teatrului universal. Dacă mulți oameni de teatru trăiesc pe planeta Shakespeare, fenomen amplificat în România în luna mai de Festivalul de la Craiova, în Franța, de 400 de ani teatrul național rimează cu numele lui Molière. ”Prima scenă a țării”, intitulată și Casa lui Molière, Comedia Franceză e singurul teatru din Franța care dispune de o trupă permanentă, iar actorii, societari sau pensionari (de fapt, stagiari) vorbesc despre dramaturg ca despre Patronul casei, ideal artistic și figură titulară. Comedia Franceză, fondată în 1680 prin reuniunea a două trupe dintre care cea a ilustrului dramaturg dispărut în 1672  perpetuează o operă și o moștenire de cîteva secole. Fotoliul în care Molière a agonizat în ultima reprezentație cu Bolnavul închipuit este și astăzi expus in foaierul teatrului căruia îi răspunde o replică uriașă, în bronz, în piața din fața teatrului, Place Colette. In fiecare an, pe 15 ianuarie, actorii casei îi aduc un omagiu patronului, de ziua de botez a dramaturgului, născut în 1622, aniversare care numără anul acesta patru secole. Întregul an 2022 este dedicat ilustrului Patron, prilejuind o lungă serie de manifestări. Astfel, trupa Comediei Franceze a consacrat începînd de pe 15 ianuarie 2022 o stagiune întreagă dedicată operei sale, premiere, expoziții și colocvii. Au fost mobilizați aproape 30 de regizori pentru a continua să reinterpreteze mereu și iarăși texte de acum inconturnabile, și, demers inedit, dincolo de profesioniștii teatrului, au fost mobilizați conservatori-arhiviști, istorici, universitari care participă la această aniversare peste secole, Molière 1622-2022. Pentru Eric Ruf, Administratorul general al Comediei, toate spectacolele Molière din stagiunea aceasta, diferite și inedite, sunt o secțiune, un fragment din cea ce ar putea reconstitui un portret fidel al dramaturgului care a fost Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière, amestecînd Istoria și istoriile.

Prima lovitură de gong a fost lansată în alianță și paralel cu cinematograful. Piesa lui Molière, Tartuffe, într-o nouă lectură scenică a fost transmisă în direct  pe 15 ianuarie în 200 de săli de cinema Pathé Gaumont. Versiunea aceasta filmată a fost reluată după 6 februarie în toate sălile Gaumont, rețea ce acoperă tot teritoriul francez, cu un important sprijin publicitar. Au contat aici, în amploarea și specificul mediului ales, și ultimii doi ani de experiență teatrală  “la distanță”,  transmisii live sau online. Dar dincolo de importanța gestului, sau de caracterul său festiv, 400 de ani de la nașterea dramaturgului, Comedia Franceză a ales să marcheze momentul printr-o lectură neașteptată, cu efect de electroșoc.  A ales, astfel, să ofere o versiune inedită a unui  alt Tartuffe, de fapt cel original, deși e vorba despre un text  jucat pînă acum pe scena Comediei Franceze de 3193 de ori de la premiera din 1669. Piesa are o istorie specială, textul jucat astăzi reprezintă versiunea originală a textului, înainte de cenzura lui Ludovic al XIV-lea și reconstituită după metoda geneticii teatrale, de un specialist al operei lui Molière, Georges Forestier[1]. Textul consacrat de secole sub titlul Tartuffe sau Impostorul este o versiune modificată de autor în 1669, și nu Tartuffe ipocritul, primul titlu, jucat în 1664 la Versailles și care a fost interzis de Ludovic al XIV-lea, sub presiunea clerului catolic, care nu putea îngădui această satiră violentă a slujitorilor întru Domnul, fie ei și falși devoți. Eric Ruf îi propune lui Ivo van Hove, directorul de la Toneelgroep din Amsterdam, să acepte acest pariu. Regizorul belgian, de limbă flamandă, nu e dealtfel la prima colaborare cu Comedia Franceză; a creat aici o adaptare violentă după filmul lui Visconti, Damnații și  apoi o versiune la fel de puternică după Euripide și Eschil, Age of rage, Epoca mîniei. Dacă nu s-a confruntat niciodată pînă acum cu Molière în franceză, a montat, totuși, Mizantropul la New York și Berlin sau Avarul la Amsterdam și Hamburg. E atras de piesele dramaturgului francez, spune el, pentru că vede aici în primul rînd drame sociale. Și astfel, alege în transpunerea sa un univers imediat contemporan, dar fără stridențe. Dacă textul reconstituit de geneticieni îi convine, fiind mai scurt, mai violent, își permite să adauge un prolog și un epilog, fără text, extrapolînd unele intuiții. Nucleul piesei, pe care Molière o intitulează totuși comedie, este povestea unui burghez înstărit și credul, Orgon, care aduce în casă un personaj cucernic și tot timpul cu frica lui dumnezeu în gură, Tartuffe, nume devenit atăzi sinonim cu ipocrizia, și care va fascina familia credulei gazde, pînă la pierzanie (cu excepția subretei, Dorina, personaj cu bun simț popular, sau Cleant, fratele Elmirei, purtător al curentelor raționaliste ce vor pregăti mai tîrziu Secolul Luminilor). Tartuffe devine stapînul casei și-și alungă binefecătorul, după ce e demascat că i-a sedus soția. Cea de a doua versiune, după cenzură, complică intriga cu o poveste amoroasă a tinerilor din prima căsătorie a lui Orgon, care nu apăreau în versiunea originală, și mai ales aduce, deus ex machina, un deznodămînt fericit prin intervenția unui trimis al regelui care alungă impostorul. Lectura lui van Hove preia prima versiune și merge mai departe, căutînd explicații subterane ale intrigii. Mai întîi, într-un prolog, fără text, îl descoperim pe Tartuffe, în deschiderea spectacolului, în întuneric, ascuns printre zdrențe, un biet om al străzii. Orgon îl culege realmente de pe stradă, omul e dezbrăcat, spălat și îmbrăcat corect, gata să intre în poveste, și spectacolul începe. Deslușim  un decor gol, mașinăria aparentă pierdută în umbră, o platformă traversează înaltul sceni, de pe care coboară mai multe trepte. O scenografie simplă, de o frumusețe fascinantă, semnată ca de obicei de Jan Verswyveld,  partener al regizorului de lungă vreme. Personajele îmbrăcate în negru coboară treptele, pe o muzică obsedantă, din cîteva note de sintetizor (compozitor Alexandre Desplat). Fiecare schimbare de scenă e subliniată de un flash orbitor, pe platou, de o parte și de alta, cîteva felinare se aprind sau se sting marcînd și ele trecerea dintre momente. Totul se joacă în josul trepteleor, pe un spațiu delimitat, o pînză albă, ca un ring, pe care se vor prezenta și confrunta personajele. Înfruntările sunt directe, corporale, subliniind violența pasiunilor și ambivalența raporturilor de atracție și repulsie. Cîțiva figuranți, siluete în negru, “servitori de scenă” desfășoară pânza sau sting felinarele… În fundal, vedem un ecran pe care sunt afișate cu litere albe pe fond negru înainte de fiecare scenă cîteva fraze ce dau ritm și marchează momentele cheie. “Cine e stăpînul cui” sau “Sfîrșit de partidă.” Falsă concluzie, precedînd doar scena cînd Elmira ar trebui să-l demaște pe Tartuffe, surprinși de Orgon ascuns sub masă și cînd soțul înșelat scoate capul, Elmira îl îndeasă la loc !..Tartuffe, în noua sa postură, apare pentru prima dată în înaltul scenei, cu torsul gol, într-o scenă de auto flagerare impresionantă și va continua să păstreze urme de sînge pe spate, pe cămașă. Falsul cucernic atrage ca un magnet personajele, cu o lascivitate suavă, dar își dezvăluie în același timp partea sa demoniacă, în această primă scenă de autoflagelare, sub lumini și aburi infernali.

Interpretul Tartuffe, Christophe Montenez, e impresionant, l-am văzut recent tot la Comedia Franceză în Demonii lui Dostoievski unde îl întrupa pe diabolicul prinț Stavroghin. Aici e un Tartuffe de o frumusețe stranie, de un erotism violent, inspirat, după spusele regizorului, de filmul lui Pasolini, Teorema. Un Christ erotic, a cărui senzualitate devorantă va răsturna totul în cale, și va revela în fiecare personaj partea lui de adevăr. Principala victimă este Elmira, tînăra soție a lui Orgon, care se lasă sedusă și care-l caută la rîndul ei. Marina Hands e de o senzualitate și o intensitate covîrșitoare. Denis Podalydes, Orgon, e singurul care păstrează unele note comice în jocul său de credul dus de nas. În ultima scenă, epilogul inventat sau dedus de Ivo van Hove, toate personajele revin în scenă, “nouă luni mai tîrziu”, ne explică intertitlul. Tartuffe a învins, e stapînul casei, Orgon exultă în brațele lui. Elmira, într-o rochie de un roșu strălucitor va fi curînd mamă, Damis, fiul, în conflict odinioară cu tatăl, apare in travesti feminin…. Familia tradițională a fost pulverizată și a dat naștere la o libertate fără margini. Polemica religioasă care a condus odinioară la interzicerea primei versiuni s-a stins de  mult, conflicte duse pînă la paroxism, ură, gelozie, punctate de acorduri muzicale, au deșirat familia tradițională. Ivo van Hove lasă să se vadă o familie disfuncțională care reflectă o societate în mutație. Tartuffe, sau impostorul, a devenit o farsă sinistră și cinică. S-a jucat fără întrerupere pînă pe 26 aprilie. Nu știu dacă data e o conicidență întîmplătoare, 26 aprilie marchează datele aniversare ale colegului Shakespeare…Apoi, spectacolul  a plecat în turneu la Thalia Theater  la Hamburg, în Germania,  e așteptat la finele lui mai la Festivalul Primăvara Actorilor de la Montpellier, apoi la Lyon, la întîlnirile Les Nuits de Fourvière și în fine, turneul se va încheia cu o vară toridă sub cerul atenian, în Grecia, la Festivalul Epidaurus pe 16, 17 și 18 iunie 2022.

[1] Istoric literar, profesor emerit la Sorbona, specialist în Corneille, Racine și mai ales Molière. S-a ocupat de editia Molière Opere complete, din Bibliothèque de la Pléiade. De la începutul anilor 2000 și-a consacrat principalele cercetări operei  lui Molière. În 2010 a creat site internet Molière21 archive – http://moliere.huma-num.fr/. În 2018 a publicat o biografie a lui Molière, ed. Gallimard, care a obținut premiul Academiei Franceze în 2019.