Jumătate de spectacol, jumătate de cronică

Molière 400: Tartuffe-ul lui Ivo van Hove sparge tiparele la Comedia Franceză
mai 11, 2022

La început mi-am spus că nu are rost să scriu nimic, că nu am motiv să mai pierd alte ore pe lângă cele două scurse atât de greu până la pauza care mi-a redat libertatea. M-am răzgândit, fiindcă și spectacolele nereușite au un efect asupra noastră, a spectatorilor, dar și asupra celor care îl fac, prin urmare trebuie vorbit/scris și despre ele. În plus, Azilul de noapte de Maxim Gorki în regia lui Vlad Cristache la Teatrul Bulandra nu e un simplu spectacol nereușit, așa cum ar fi de exemplu o producție rezultată din dorința de a experimenta noi formule scenice sau de a aduce la public un nou text. Aș fi găsit oricând scuze pentru asta, încercarea are rolul ei esențial în teatru. Dar noua producție cu Azilul de noapte de la Bulandra este un exemplu de teatru născut mort, în ciuda semnelor vitale prezentate de unii dintre creatorii săi secundari, actorii. Zic secundari pentru că e vorba despre un spectacol ce respectă ierarhia tradițională, din multe puncte de vedere depășită, dar încă funcțională pe scenele lumii, conform căreia ”genitorul” spectacolului, regizorul, revizitează un text clasic pentru a aduce la lumină noi înțelesuri, o viziune proprie, ideile sale despre, să spunem generic, ”lume și viață”. Formula încă dă rezultate, însă numai cu condiția ca regizorul, factor cheie al ecuației, să aibă cele de mai sus, adică o viziune proprie, idei noi, o lectură inedită a respectivului text, care să fie astfel pus în lumină. Problema în cazul de față este că toate acestea lipsesc, prin urmare spectatorul – cel puțin cel cât de cât dus la teatru – se întreabă pe tot parcursul derulării producției ”de ce?” Mai exact, de ce a fost ales tocmai Azilul de noapte? De ce acum, de ce aici, de ce el și nu altceva?

Nici un răspuns nu apare, cel puțin nu pe parcursul primei părți la care am rezistat eu (spectacolul are mai mult de trei ore). Trebuie spus că m-au ajutat să rezist actorii Teatrului Bulandra pe care nu-i mai văzusem de mult pe viu, dar pe care, chiar și așa, mi-ar fi plăcut să-i revăd într-un spectacol cu sens. Un spectacol în care să nu fie lăsați singuri în construirea rolurilor lor, deloc simple, sarcină pe care unii o duc la capăt mai bine, alții superficial. Am admirat eforturile de a insufla personalitate personajelor lor, care se vedeau cel mai bine la Marian Râlea (Luca) și Anca Sigartău (Kvașnia). Singura scenă cu adevărat puternică din această primă parte a fost confruntarea dintre amanții Vasilisa și Vaska, jucați de Rodica Lazăr și Adrian Nicolae, doi actori de reală forță care și-au găsit sprijin unul în altul pentru a construi un schimb credibil, dând contur personajelor lor, produse ale unei lumi fără inimă, bazate pe corupție morală, exploatare și dispreț pentru semeni. Această scurtă scenă jucată la temperatura normală a unui spectacol viu nu putea, totuși, să contrabalanseze aproape două ore în care pulsul vital abia dacă putea fi detectat. Prea puțin sprijin vine și din partea traducerii noi semnate de Bogdan Budeș și din partea scenografiei, altfel corecte, a lui Andu Dumitrescu.

Celebrul text al lui Gorki este o piesă de rezistență pentru teatrele de repertoriu încă de la prima sa montare în 1902 de către Stanislavski la Teatrul de Artă din Moscova, o șansă pentru punerea în valoare a actorilor unei trupe numeroase, grație diversității de personaje aduse în scenă de autor. Din păcate, montarea lui Vlad Cristache nu pare să vină dintr-o curiozitate reală nici măcar față de acest dramaturg, cu un destin atât de complex din punct de vedere politic, care s-a aflat adesea în epicentrul ciocnirii teatrului cu politica în Rusia post-țaristă, iar această lipsă de curiozitate e motivul pentru care spectacolul de la Bulandra ratează investigarea autentică a tipologiilor umane oferite de Gorki. Cine sunt personajele strânse aici, în ultima stație de dinainte de expiere? Din perspectivă contemporană, cine sunt AZI aceste personaje, cine sunt marginalizații lumii noastre, cine eșuează în ratare și din ce motive în spațiul geo-politic din care facem și noi parte? Dacă măcar lucrul cu actorii ar fi fost central în abordarea regizorală de la Bulandra, spectacolul ar fi avut mai multe șanse de succes, dată fiind garnitura de actori valoroși a acestui teatru, veniți din școala unui realism bazat pe sondarea în profunzime.

 

Greu încercat în ultima vreme din cauza scurt-circuitărilor produse de dispariția fostului director Alexandru Darie, urmată de nefericita perioadă de interimat disfuncțional a celei care s-a autodesemnat ”moștenitoarea” lui, de la care interimatul a fost preluat de actualii directori, actorii Vlad Zamfirescu și Rodica Lazăr, Teatrul Bulandra nu pare să-și fi găsit încă o nouă direcție, și cu siguranță producția cu Azilul de noapte nu ajută în acest sens.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide