Dovedește. O poveste virală – Dincolo de Bine și Rău

Scriu aceste rânduri în momentul în care la câteva zeci de kilometri distanță un război a început în mijlocul unei pandemii. Oameni nevinovați de-o parte și de alta a unui conflict neinițiat de ei, ucrainieni și ruși deopotrivă. Bărbați neantrenați cu arma în mână. Un copil care se naște într-o stație de metrou. Un tanc trecând peste o mașină aflată în mers. Orașe sub asediu. O criză umanitară sprijinită de cetățeni. Autorități lente în a lua decizii. Un actor devenit președinte/lider. Greu de cuprins realitatea de azi. Nicicând nu mi-a fost mai clar cât de relevantă este componenta social-politică a artei.

1,2 milioane de copii din România (35,8%) se află în risc de sărăcie sau excluziune socială. În mediul rural, acest risc atinge procentul de 44,3%, adică 900.000 de copii. În ianuarie 2020, peste 275.000 de copii aflaţi la vârsta învăţământului obligatoriu (7-17 ani) nu mergeau la şcoală, conform datelor de la INS, iar abandonul şcolar anual a atins cifra de 45.000 de copii din ciclurile primar, gimnazial şi liceal. Sub această lupă putem privi spectacolul produs de Teatru Gong din Sibiu și semnat de regizorul Eugen Jebeleanu, Dovedește [o poveste virală]. Un spectacol de teatru despre fake-news și teoriile conspiraționiste pompate de rețelele de socializare devine un instrument în lupta împotriva dezinformării. Filtrat prin ochii unor adolescenți, spectacolul face un zoom-in penetrant în conștiința colectivă atacând pe mai multe fronturi spaimele unor generații crescute în/post dictatură și aducând în vizor probleme fără de soluții din partea adulților responsabili.

Cu mici excepţii, teatrul pentru copii din România este un teatru de recunoaştere a poveştilor şi a eroilor/eroinelor prezentate. Naraţiuni descriptive care nu implică activ copilul în desfăşurarea acţiunii, repertoriul este dominat de poveşti nemuritoare neadecvate și nereprezentative pentru publicul direct interesat. În ceea ce priveşte adolescenţii, deşi titulatura teatrelor include „tineretul”, realitatea îi contrazice. „În România, adolescenţii sunt excluşi din teritoriul de reprezentare a unui teatru care nu este niciodată pentru ei. Ignorarea lor este un gest de maximă inconştienţă culturală, care nu face decât să întărească modelul non riscant dominant din teatrul pentru copii şi tineret”[1]. Nu este deloc simplu să scoți teatrul de copii, de exemplu, din genul minor de teatru în care a înghețat, tot așa cum nu este la îndemâna oricui să convingi un adult că e bine să asculte de un copil… Este important să privim copiii, adolescenții și, prin extensie, teatrul adresat lor, dintro nouă perspectivă care să adopte poziții diferite de înțelegere și de aplicare a informațiilor care se desfășoară întrun mediu care este și va fi mereu nou pentru adult, căci el este cel care trebuie să se adapteze la realități necunoscute, netrăite/neexperimentate, dar perfect logice pentru copil.

Spectacolul regizat de către Eugen Jebeleanu (aflat la a doua montare la Teatrul Gong după spectacolul Alice din 2015) se înscrie într-o paradigmă a utilității pedagogice și se situează, la fel ca alte spectacole cu univers adolescentin în prim plan, la granița dintre un spectacol de teatru social și unul de artă (vz spectacolul Feminin din Piatra Neamț montat în 2018). Merită menționată abilitatea lui Jebeleanu și a echipei sale de a oferi un spectacol în acord, pe de o parte, cu strategia managerială a teatrului din Sibiu și apoi, în acord cu nevoile publicului pe care încearcă să-l aducă înapoi în sală  în contextele tulburi actuale (și, pe linie de consecință, cu atât mai importante). Capacitatea de a modela spectatori fideli noțiunii de teatru și receptori ai artei este calitatea principală a spectacolului pus în scenă la Sibiu.

Echipa coagulată în jurul lui Jebeleanu reușește să adapteze metaforele și să le aducă în concret cu precizie chirurgicală, un aspect deosebit de important, nu neapărat pentru că este un spectacol pentru adolescenți, ci prin prisma mizei și subiectului propus de Lucie Vérot. Spectacolul pornește de la un text scris cu reverberații puternice în mentalul colectiv actual și vorbește cu ușurință despre fake-news și teorii conspiraționiste desfășurate pe rețelele de socializare sub cupola dezinformării experimentate de fiecare dintre noi. Cu atenție la detalii, scenografia urmează textul potențându-i forța. Dacă textul amintește un detaliu pornind de la culoarea mov din biografia doamnei Albanne – eternul străin amenințător și țapul ispășitor pentru toate problemele adolescenților – Paul Bondane, actorul din rolul Băiatului, este văzut cu un fes de aceeași culoare. Aceste gesturi mici dau autenticitate universului glacial, supus ermetizării specifice perioadei adolescentine. ”Nu-i nimic care să dovedească că nu-i adevărat”, strigă unul dintre personaje întrun moment cheie de confuzie care dă valoare gesturilor de rebeliune ale adolescenților, iar atunci când aceștia decid să ia locul autorităților și intră în casa profesoarei (fără acordul ei, desigur) pentru a face niște poze, acțiunea lor supusă căutării eterne a adevărului absolut capătă o nuanță interesantă de eroism naiv. Altă dată, unul dintre personaje spune: ”Mă car!”, iar celălalt răspunde: ”Măcar trimite poza aia să râdem”. E un umor facil aici, dar atât de relevant și caracteristic deopotrivă universului reprezentat, poate și pentru că replicile sunt susținute cu autoironie de către actori, descoperind nuanțe care creează straturi noi de receptare. Alte detalii, precum imaginile neclare de pe cubul de gheață care proiectează știri din lumea exterioară despre evenimentele (de)conspirate de adolescenți, cu tot cu răsturnările de optică prin care perspectiva lor este anulată laolaltă cu incapacitatea lor de a înțelege, în lipsa unor instrumente minime de gândire critică, explicațiile unui om de știință despre un virus venit din Siberia (oh, ironia!), construiesc paralele cu lumea de azi ca niște săgeți de Darts aruncate privitorilor cu precizie și cu blândețe.

Ca orice fabulă contemporană pentru copii și adolescenți, spectacolul mizează pe cei doi actori, Eliza Păuna și Paul Bondane, foarte buni amândoi, firești, pătrunzători și cu o capacitate de a face privitorul să se simtă văzut, auzit și înțeles ca urmare a unei inteligențe scenice remarcabile. Dincolo de profesionalismul lor, există în spectacolul de la Teatrul Gong o bucurie reală (și de la sine înțeleasă în context pandemic) de a (se) juca, de a exista pe scenă în energia unei săli dornice să primească ce i se oferă. Poate tocmai de aceea, momentul cel mai important din spectacol îl constituie scena participativă în care cei doi coboară spre public și creează cu ei momente scurte de prezență autentică, prin șoaptele lor dublate de jocul cu microfonul, prin modul onest și delicat de a se apropia și interacționa cu spectatorul. Un moment care putea fi doar o altă scenă din spectacol reușește să ghideze esența întregului univers și să-l co-creeze alături de ei. Este un moment important pentru că actorii reușesc aici să împace contrariile prezentate de-a lungul spectacolului, dându-i privitorului atât posibilitatea de alegere, cât și libertate în receptarea mesajelor cheie și aduc diversitate în interiorul unor momente banale. Dincolo de asta, spectacolul reușește să stimuleze publicul, fiind ferm în a oferi o direcție clară, dar în același timp, lăsându-l pe el să-și creioneze singur căile, propriile raționamente. Momentele de muzică, alături de momentele de tăcere, creează oportunități care formează reflexe de gândire critică, fără a oferi soluții clare, nici măcar traseele decizionale ale personajelor nu sunt îngroșate, ceea ce oferă spațiu de receptare și interpretare a spectacolului.

Și, până la urmă, asta este esența educației pe care teatrul o poate oferi: instrumente, repere și filtre clare prin care privitorul poate să șteargă trasee neuronale și comportamentale și să realizeze altele noi, ieșind din dualitatea Bine-Rău, Adevăr-Minciună, Frumos-Urât de gândire. A nu propune nici una, nici alta permite posibilitatea unei vieți trăite conștient.

[1] Mihaela Michailov, „Valoarea întrebarilor participative”, în Revista Scena.ro, nr.26(3)/2014, p.13