Festivalul de Teatru Piatra-Neamț 2022: Când teatrul (ne) devine oglindă

Partea I. Teatrul, o specie pe cale de dispariție?

 Am ajuns la Piatra-Neamț traversând munții prin Cheile Bicazului, am intrat în oraș chiar înainte de începerea spectacolului din seara aceea, Va urma. Pe planeta oglindă și pentru o oră și jumătate am respirat aerul rece și tare al serii, fiindcă spectacolul programat în Festivalul de Teatru se juca afară. Dat fiind că el are la bază o fabulă incluzând pe lângă specii de animale pe cale de dispariție sau dispărute deja și o specie de extratereștrii, veniți de pe ”planeta oglindă”, n-am putut să nu fac legătura cu locurile încă sălbatice prin care trecusem cu câteva ore înainte și să nu-mi amintesc mulțimea de turiști care sufoca muntele. Despre această natură sufocată de neglijența și abuzul de consum al oamenilor e vorba, de fapt, în spectacolul cu aparență de musical creat de Gianina Cărbunariu la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Conceput inteligent ca o ”pastilă de entertainment”, cu soundtrack original (mixat de Alex Halka), lumini fluorescente și culori explodate în costumele extratereștrilor care au ocupat clădirea teatrului devenită scena lor (set design Dorothee Curio), spectacolul este, în fapt, un avertisment extrem de serios față de viitorul care ne așteaptă. Din tot ce ne înconjoară pe această planetă amenințată, autoarea alege pentru exemplificare ce o doare cel mai mult, anume specia amenințată și ea pe nume TEATRU, dezvoltând fabula în jurul acesteia. Cei veniți de pe planeta oglindă preiau exemplare din speciile pe cale de dispariție pentru a le salva, ducându-le pe planeta lor, devenită o oglindă a Pământului. E oare teatrul demn să se numere printre aceste specii salvate, este el esențial pentru supraviețuire? Întreabă retoric spectacolul. Performanța actorilor trupei nemțene – Emanuel Becheru, Nora Covali, Paul-Ovidiu Cosovanu, Cătălina Eșanu, Corina Grigoraș, Loredana Grigoriu, Gina Gulai, Ecaterina Hâțu, Maria Hibovski, Florin Hrițcu, Lucreția Mandric, Andrei Merchea-Zapotoțki, Mircea Postelnicu, plus Anna Rivera, 10 ani (vocea Robotului) – este în sine o pledoarie pentru teatru. Energia lor uriașă se transmite la distanță, ei nu ”trec scena”, cum spune o replică veche, ci trec zidurile, trec strada, trec Ceahlăul, cântând, dansând (coregrafie Ferenc Sinko), devenind o adevărată inimă a orașului, și, într-un efort colectiv lipsit de orice orgoliu, fiindcă nici măcar nu li se văd chipurile în costumele de extratereștri sau de animale, opresc oamenii din drumurile lor, atrăgându-i ca un magnet. Răspunsul la întrebarea retorică de mai sus privind supraviețuirea teatrului vine și de la spectatorii așezați cuminți afară, pe scaune plasate în fața clădirii animate a teatrului, parcă mai vie ca niciodată. Cu căștile pe urechi – textele spuse de actori se aud numai acolo, doar muzica se poate auzi de către toată lumea aflată în trecere pe stradă – spectatorii se lasă uimiți, amuzați, chestionați, experimentând la un moment dat chiar emoția apropierii de ființele extraterestre, când unele dintre acestea execută un dans printre scaunele lor. Ei aud și înțeleg ce înseamnă democrația pe ”planeta oglindă”, care sunt valorile ”oglindienilor” și cum acționează ei ca să extirpe obiceiurile proaste, inclusiv ale politicienilor lor care, ca și ai noștri, încearcă să păstreze puterea încălcând regulile. Tot ce se poate spera este că, odată confruntați cu aceste exemple, se vor gândi ceva mai mult înainte de a face propriile alegeri, și nu doar la cele electorale mă refer. Dacă ceva din asta se va întâmpla, înseamnă că teatrul chiar merită să fie salvat.

Partea a II-a. De la Odeon la Reactor: mic curs de istorie teatrală în spectacol

Timp de cinci zile cât am rămas la Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamț, am observat și apreciat nu numai fiecare spectacol în sine, cu bune și cu rele, ultimele devenite mai scuzabile pe fondul dorului de teatru care mă încerca după anii pandemici, ci chiar „dramaturgia festivalului”, în care evenimentele conexe erau așezate cu sens, iar succesiunea spectacolelor spunea și ea o poveste (echipa curatorială: Gianina Cărbunariu, Raluca Naclad și Daniel Chirilă). Două dintre aceste spectacole – Rebarbor după Alexandru Monciu-Sudinski, regia Alexandru Dabija și Dă-te din soare! de Alexa Băcanu & team, în regia Letei Popescu – sunt legate de mii de fire nevăzute, deși unul a fost creat la București, iar celălalt la Cluj.

Exercițiul din prozele scurte ale lui Alexandru Monciu Sudinski[1] de a lua în serios și de a reproduce cu mare angajament interviuri și declarații ale oamenilor trăitori în România anilor 70, storcând întregul lor absurd, aduce la viață, dincolo de prima fază în care râsul e stârnit în mod reflex, o lume profund abrutizată, grosolană până și în aspirațiile ei modeste. Prinse într-un colaj halucinant de regizorul Alexandru Dabija, aceste caracterizări grotești devin spectacol pe scena Teatrului Odeon. Caricaturizarea intenționată, uneori cu accente îngroșate exagerat de actori, forțează granița înspre absurd, spectatorul detașându-se și reflectând asupra regimului politic care a adus oamenii într-o stare de barbarism.

Dar adevărul mai complex este că oamenii (românii) erau deja în starea respectivă, nu prea cultivați – ”lipsa de acces la cultură a maselor”, sintagmă des folosită de propaganda comunistă, chiar fusese o realitate a epocii anterioare – nu prea civilizați, nu prea bine îmbrăcați. Tot ce le luase în plus regimul comunist acestor oameni, în plan spiritual, era mersul la biserică, și acela recuperat parțial în timp. Aceste ”schițe” de oameni noi, pe care spectacolul îi aduce ca exemple de dezumanizare din anii realismului socialist sunt ca studiile făcute de un desenator înainte de realizarea unui portret, neterminate, mâzgălite, de unde și impresia de desen animat lăsată de unele scene (sketch-uri). Profund manipulator, de fapt, spectacolul lui Dabija reactivează anti-comunismul radical al anilor 90 în mod subliminal, folosind arma cea mai eficientă – râsul. Acesta este înlocuit mai apoi de emoție revoltată în scenele dinspre finalul spectacolului, în special cea în care bărbatul plecat pe șantier își bate ca pe un câine nevasta care a venit să-l caute și o lasă în cameră numai după ce colegul îi atrage atenția că s-ar putea să moară de frig afară, dar și, mai ales, în scena în care un ins amorf povestește cum câțiva bărbați în toată firea, printre care și el, au dat foc unui câine doar ca să se amuze, ca niște copii animați de cruzimea vârstei. Oameni infantili, handicapați emoțional, exploatați și lipsiți de controlul propriilor vieți închinate partidului, tarați de viața proastă pe care sunt nevoiți să o ducă, animați de mici orgolii, cum ar fi să citească poezie patriotică la cenaclul sătesc sau să facă sculpturi din zgură, personajele lui Monciu Sudinski – el însuși anti-comunist convins, realizând în acest sens propria selecție acidă – devin ele însele niște sculpturi în zgură în mâinile regizorului, întrupând Răul numit comunism.

Oglinda lor peste timp este un roboțel de-o palmă, Alpha Mini, care pune întrebări seci, lipsite de emoția umană care impregnează vorbele, gesturile, mimica actorilor. Roboțelul alb, aterizat parcă din viitor printre oamenii trăitori în anii 70, este interfața dintre epoci. Cifrele seci pe care le oferă despre Combinatul de la Galați, de exemplu, provin ”de peste timp”, incluzând situația de dinainte de 89 și cea actuală a întreprinderii de care depindeau două treimi din locuitorii orașului și unde mai lucrează azi doar câteva mii de oameni din cauza reducerii activității, în urma condițiilor puse în negocierile pentru aderarea României la UE. Pe nesimțite, din critic al comunismului, regizorul devine prin această scenă un critic al structurilor europene, indirect al capitalismului, ceea ce poate confuziona audiența.

Foto: Marius Șumlea

Dar majoritatea spectatorilor nu se vor ”împiedica de-un ciot”, ci vor râde din suflet de absurdul vremilor acum trecute, dar și de starea noastră de azi. Ei, spectatorii, vor fi convinși în primul rând de mimica extraordinarilor actori aleși de regizori, de personajul colectiv construit minuțios de ei, prin felul în care, în timp ce unul vorbește ceilalți își rumegă atent firavele stări interioare, reunindu-se uneori cu ceilalți în gesturi absurde, cum ar fi căscatul inexplicabil al gurii, lăsatul capului pe spate, ca într-un cântec fără voce, contemplarea propriilor membre sau privitul în gol extrem de expresiv tocmai prin lipsa acută de expresie. Performanța totală în acest stil de ”silent performance” îi revine Antoanetei Zaharia care joacă fiica ”sculptorului” în zgură. Așezată pe un scaun lipit de acesta, fata trece rapid de la atenție la plictiseală, apoi împinge până la absurd jucatul cu o plasă croșetată cu găuri, devenind un personaj mai interesant decât tatăl său intervievat pentru un ziar comunist, în calitate de ”om al muncii artist amator”.

Textele bazate pe o limbă de lemn absolut spectaculoasă în rigiditatea ei sunt livrate cu cea mai mare seriozitate și însoțite de atitudini care le subliniază nefirescul. Spectacol crud, destul de sumbru în înțelesurile sale profunde, care anulează orice idealism, Rebarbor include și o ”camee” dedicată vechii generații de actori ai Teatrului – fost CFR, actual Odeon – pe care Alexandru Dabija l-a și condus ani de zile și a cărui istorie, în care numele lui Monciu-Sudinski a mai apărut cel puțin o dată, într-un spectacol jucat de ”garda veche” a teatrului, el  o cunoaște foarte bine. În sens invers, actorii distribuiți, nume pe care se bazează repertoriul actual, fac o excelentă impresie, fără excepție, amintind de marii actori de dinaintea lor, dar, în același timp, rămânând ei înșiși, ca o dovadă că teatrul nu stă pe loc, iar cei care își exprimă regretul că ”nu mai avem actorii de altă dată” se înșală. Antoaneta Zaharia, Elvira Deatcu, Alina Berzunțeanu se metamorfozează când în ziariste plecate la vânătoare după subiecte de propagandă prin sate și orașe, când în muncitoare. Dacă Antoaneta Zaharia se remarcă, așa cum spuneam,  chiar și într-un rol fără vorbe, Elvira Deatcu atinge climaxul în postura de ”poetesă”, ajunsă în transă auctorială după ce a fost apreciată pentru un poem politic, iar Alina Berzunțeanu rămâne în amintire drept muncitoarea chimistă care încearcă din răsputeri să-și ascundă nefericirea de a fi obligată de vremuri și de bărbatul cu care s-a măritat să trăiască la oraș, deși ea se visează la țară. Dintre bărbați, Marius Damian este un adevărat Birlic contemporan, alternând, în rolul pedagogului, izbucniri aprige, violente, cu tonuri blânde, sfătoase, în prag de lacrimi, o emoție exacerbată ce face și mai absurdă limba de lemn prin care trebuie să se exprime. Cezar Antal devine exponențial pentru o întreagă tipologie, cea a individului aflat ”sub vremuri” din care nu înțelege mare lucru, dar cu care se declară de acord, după cum ne arată deruta discursului lui alternată cu o privire goală, fixă. Mihai Smarandache are, într-un fel, cea mai grea misiune, fiindcă joacă în toate scenele personajul grobianului perfect, o brută dezumanizată, lipsită de orice empatie sau căldură umană, același individ care își tratează soția ca pe un câine și își omoară fără tresărire câinele. E greu să păstrezi echilibrul scenic în interpretarea unui asemenea personaj și, în afara unor șarje exagerate la un moment dat, actorul reușește foarte bine, cu un calm flegmatic, să-și conducă detestabilul rol.

***

La Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamț, lovitura de teatru a venit însă a doua zi după acest spectacol, când marele manipulator de emoții scenice Alexandru Dabija, extrem de cunoscut pe scena nemțeană, unde a montat spectacole de mare succes de-a lungul timpului, a apărut în fața publicului imortalizat în spectacolul Dă-te din soare! prezentat de teatrul Reactor de creație și experiment din Cluj. Spectacolul deconstruiește legenda dabijiană consolidată în teatrul românesc de peste trei decenii, povestind aventura încercării acestui mic, dar deja foarte cunoscut și apreciat teatru independent din Cluj, de a-l convinge pe Dabija să monteze un spectacol în cadrul unui proiect despre ”decalajul dintre generații în teatru”.

După un acord de colaborare, urmat de tatonări reciproce ezitante, nepotriviri de caracter (teatral), o despărțire – de Dabija – și o schimbare a eșecului în succes, prin invitarea regizoarei Leta Popescu să finalizeze spectacolul început, povestea ajunge la concluzia că e bine ca fiecare să facă teatrul în care crede, fără să forțeze apropieri artificiale.

Foto: Marius Șumlea

Spectacolul e construit din straturi peste straturi de dialoguri despre teatru purtate inițial de echipă cu Dabija, amintiri ale autoarei dramatice Alexa Băcanu despre chinul prin care a trecut ca să fie ”la înălțimea” colaborării cu un ”maestru”, plus treceri înspre confesiuni personale, reflecții pe marginea procesului de creație, culpabilizarea inerentă – în special pentru ”mama și tata Reactor”, aka Oana Mardare și Doru Taloș – generată de divorțul artistic provocat de nepotrivirea de caracter, însăși prezența lui Dabija pe care actorul Radu Dogaru îl imită excelent, plus declarații ale regizoarei venite să salveze fragila ambarcațiune a spectacolului, interesante considerații despre raportul maestru-discipol, texte-confesiune cu care actorii au răspuns întrebărilor regizorului din timpul pandemiei, dar și gânduri ale regizorului incluse într-un Chestionar Dabija, generat cu decenii în urmă de colaborarea strânsă și fructuoasă dintre regizor și secretarii literari Miruna Runcan și Cristian Buricea- Mlinarcic (mai târziu profesori ai autoarei textului final de spectacol și ai unora dintre actori).  Toate acestea se suprapun, se mixează, se așază în spectacol ca niște plăci tectonice care își caută echilibrul cu prețul unor mutații geografice (păstrând proporțiile). De fapt, deschis cu o antologică scenă a unei înmormântări pe Zoom (creat fiind în plină pandemie) și crescând apoi dintr-un aparent haos implicând multe semne funerare, în principal multe coroane de flori, spectacolul înregistrează corect vibrațiile unor schimbări de perspectivă și de abordare care provoacă mici sau mai mari cutremure, producând de ani de zile schimbări ale peisajului teatral local. El devine o simbolică înmormântare a vechilor forme teatrale.

Deconstrucția ”legendei Dabija”, în fapt o deconstrucție a mitului maestrului din teatrul românesc, rearanjează relieful și scrie simultan, din perspectiva de azi, istoria unei întregi perioade teatrale (cu întrebările, tendințele și căutările ei), incluzându-i și pe tinerii actori de la Reactor în această istorie, în cadrul căreia ei apar ca definindu-se (sănătos, de altfel) prin contradicție cu generațiile anterioare. Încercarea proiectului de a demonstra că nu există un decalaj generațional se finalizează cu o demonstrație despre impactul acestui decalaj, care e cât se poate de clar.

În seria abordărilor complet diferite amintite în spectacol intră și metoda de lucru a grupului de la Reactor – care a mai fost invitat la Festivalul de la Piatra-Neamț și cu două alte spectacole, dintre care am mai văzut Partea I. Iubirea, în regia lui Petro Ionesco (despre care am scris în Scena.ro nr. 56 (2)/2022 și de la care am împrumutat structura acestui articol :), având și el la bază lucrul în colectiv, improvizațiile, contribuții ale actorilor la textul spectacolului, elemente de devised theatre care, transplantate în ”teatrul mare”, disturbă complet pattern-urile cunoscute. Auto-fragilizarea practicată intenționat de către actorii de la Reactor, care își fac o misiune din a ieși cu aproape fiecare spectacol din zona de confort, recomandă acest teatru, care tocmai a împlinit nouă ani de existență, ca pe o oprire necesară pentru toți ”marii regizori” din teatrul românesc. Nici unuia nu i-ar strica să dea restart lucrând aici măcar din când în când.

Din acest punct de vedere, nu Reactor a pierdut fiindcă Dabija nu a venit în cele din urmă să monteze aici (și nici măcar să vadă spectacolul în care apare ca personaj), ci invers.

(Va urma)

[1] După absolvirea liceului viitorul scriitor a încercat să intre la Institutul de Teatru și Film dar a fost respins. Mai multe despre autor în articolul semnat de Cătălina Suditu în revista Timpul: https://revistatimpul.ro/redescoperirea-unui-autor-uitat-alexandru-monciu-sudinski-despre-teatralitatea-vietii-i/