DELICAT. Identități marginalizate, acum și pe scena românească (II)

Delicat e și subiectul rasismului integrat în fibrele adânci ale societăților din a căror istorie sclavia persoanelor de culoare a făcut la un moment dat parte integrantă, cum este și societatea românească. În alte culturi, dezbaterile despre reprezentarea trecutului în lumea post-globală au căpătat deja consistență și se reflectă și în oferta culturală, de la colecțiile muzeelor, la casele memoriale, de la statui la regândirea canonului literar. De foarte puțin timp astfel de semne se văd și la noi.

Nu e deloc simplu, iar acest proces de schimbare – puternic contestat de conservatori – se anunță a fi unul de durată, dar e un motiv de bucurie să vezi că și teatrul românesc începe să se implice în el. Mai ales că atât de adânc este acest rasism înrădăcinat în societatea românească, încât el poate atinge, paradoxal, chiar și membrii ai minorităților rasiale asuprite, mai ales când aceștia au avut parte de un anume grad de integrare în majoritate, cum s-a întâmplat, cel puțin până la un moment dat, cu Alina Șerban, actrița care a scris, a regizat și interpretează one-woman-show-ul Cel mai bun copil din lume, înscris în seria ”9 G la TNB” în 2021. Copil unic al unei familii de romi care este profund afectată de precaritatea economică a tranziției de la un regim la altul, Alina crește refuzând să-și accepte apartenența la această minoritate, pe care o judecă nemilos și de care se rușinează, până când în sfârșit începe să parcurgă traseul anevoios al recunoașterii și asumării propriilor rădăcini.

Victimă fără să o știe a resentimentului identitar, despre care scrie în profunzime Fukuyama în cartea sa dedicată acestei teme complexe[1], adolescenta romă își ascunde și de sine însăși complexul de inferioritate, ceea ce adâncește trauma provocată de societatea rasistă în care trăiește. Ecourile acesteia o urmăresc permanent pe parcursul maturizării, dar în mod miraculos reușesc să o motiveze, în loc să o demobilizeze, asigurându-i energia necesară pentru o reușită profesională excepțională și ajutând-o să-și accepte în cele din urmă comunitatea. Dar cu ce preț? E greu de răspuns la această întrebare, pe care o trezește, îngrijorător, afirmația repetată în spectacol de protagonistă, ca o mantră a antrenamentului extrem pentru reușită, ”eu nu simt nimic”, ”eu nu simt nimic”…. Dacă reușita înseamnă anularea propriilor emoții și trăiri interioare poate că ea este un obiectiv eronat, iar înscrierea în această cursă a performanței doar un alt efect al traumei produse de respingerea și umilirea suferite din partea majorității.

Foto: Florin Ghioca

Alegerea unui stil actoricesc impregnat de o naivitate proaspătă, de tip ”spun și apoi fac ce spun”, cu elemente de pantomimă, e de natură să sublinieze inocența protagonistei care își expune propriul destin în fața publicului, în speranța generării empatiei acestuia. Chiar dacă ar fi fost de folos o structură dramaturgică mai puternică, poate mai nuanțată, este impresionantă fragilitatea celei care face această confesiune, actriță și regizoare a spectacolului. Stilul de interpretare, absența intervențiilor regizorale complexe care ar fi adăugat straturi estetice inutile (cu excepția unui fabulos costum-metaforă creat de Cristina Milea și purtat de actriță la final) adâncește rana deschisă care este acest spectacol, o incredibilă mână întinsă dinspre minoritate înspre majoritatea speriată de ”celălalt”, de necunoscut și de diferență. Folosind ca resursă amintirile personale, ca într-un jurnal scenic din care vedem al doilea episod (primul fiind monologul cu care a debutat actrița, jucat la Teatrul Luni de la Green Hours cu ani în urmă), Alina Șerban preia asupra ei responsabilitatea unui proces de vindecare care abia începe și se anunță unul de durată.

Spre deosebire de alți artiști care reprezintă asumat minoritatea romă, al căror discurs ia un ton mai degrabă agresiv – complet justificat, de altfel, dacă luăm în considerare deceniile de oprimare suferite de comunitatea lor și urgența cererilor lor de recunoaștere publică a acestui trecut de suferință – Alina Șerban alege să pledeze pentru ”întâlnirea la mijlocul drumului”, dintre minoritate și majoritate, care s-ar putea să aibă mai mare succes, dacă e să judecăm după aplauzele care au ridicat în picioare sala mică a TNB la reprezentația la care am participat. De altfel, faptul în sine că spectacolul se joacă la Teatrul Național din București, în fața unui public nepregătit pentru întâlnirea cu celălalt, dar capabil să se lase impresionat de pledoaria Alinei[2], este nu numai primul pas înspre schimbarea în bine a repertoriului acestui mastodont rămas în urma transformărilor sociale, ci și un imens câștig de vizibilitate: nu folosește prea mult ca spectacolele de acest tip să fie jucate în fața celor care sunt deja convinși de adevărul lor.

***

În ultimii doi ani, în care teatrul a fost constant și profund subminat de platformele de video streaming, partea cea mai bună a experienței mediate via Netflix, HBO Max, Prime Time Video, Sundance sau alte canale similare, a fost diversificarea tematică a ofertei de film și serial TV: e greu de crezut că în urmă cu numai câțiva ani abia dacă existau câteva personaje de altă culoare decât albă, că personajele queer aveau cel mult un rol secundar de susținere a protagoniștilor albi și straight. Astăzi există mai multe serii și filme cu personaje principale de toate culorile, de toate orientările sexuale și de toate vârstele, și, chiar dacă mai sunt încă multe prejudecăți de combătut în această industrie, lucrurile par să meargă în direcția unei schimbări de mult așteptate. Așa cum s-a comentat deja, aceste schimbări nu se datorează unei bruște iluminări suferite de CEO-urile companiilor de mai sus, ci presiunii în creștere exercitate de un public a cărui trezire identitară a devenit tot mai clară și care pretinde, pe bună dreptate, să fie reprezentat în oferta de film și seriale TV. E pur și simplu firesc să-ți alegi ce vezi în așa fel încât să corespundă cu valorile tale de viață, cu principiile conform cărora te definești și trăiești.

Dar, dacă platformele de streaming sfidează granițele geografice și își definesc propriul spațiu dincolo de acestea, teatrul este mult mai strict ancorat în fiecare dintre societățile în care este produs, prin urmare în cazul lui se creează un decalaj pe care numai îndrăzneala creatorilor și a producătorilor de a sfida mentalitățile greu de urnit îl poate diminua.

De aceea, este esențial ca spectacole precum Băiatul-văduvă, produs de Teatrelli sau Cel mai bun copil din lume, inclus în proiectul 9G la TNB să continue să existe, oferind o platformă de reprezentare pentru identitățile non-dominante, dar esențiale pentru diversitatea noastră socială. E una dintre noile misiuni ale teatrului în secolul 21 și e momentul ca teatrul din România să facă ceva mai mult parte din timpurile pe care le trăim.

[1] Francis Fukuyama – Identity. The demand for dignity and the politics of resentment, Picador/ Farrar, Straus and Giroux, New York, 2018

[2] Mi se pare incredibil cât de puțin informați sunt spectatorii care descoperă cu uimire despre ce e vorba în spectacol, dovadă că au ajuns acolo nu pentru temă sau actori, ci pentru că… le-a ieșit clădirea TNB în drum.