Cine se mai luptă astăzi cu dragonii. Dragonul de E. Schwartz, regia Thomas Jolly, prezentat la Paris

În atmosfera încărcată din ultima vreme, cu norii ce se aglomerau în Franța în fața unor alegeri prezidențaile decisive, și zgomotele războiului ce răzbăteau din estul european, am văzut un spectacol de teatru care ne poate vorbi despre ce trăim astăzi. Cel puțin noi, cei care ne-am născut pe meleaguri dominate odinioară de un Dragon și care știm că împrejur continuă să bîntuie și alte fiare sălbatice. Pe scurt: am văzut un spectacol semnat de Thomas Jolly (da, regizorul “posedat” care a montat nu demult un spectacol Shakespeare de 16 ore la Avignon, cu care era gata-gata să vină și la Festivalul de la Craiova daca nu ne călca pandemia) cu Dragonul lui Evghenii Schwartz, cel cu Umbra,^[1] de care David Esrig și Gheorghe Dinică ne-au vorbit atît de bine în anii 60. Deci un spectacol despre dictatura stalinistă, sau a oricărei puteri dictatoriale in general, despre lașitate si complicitate și mai ales despre cum nu e deajuns să tai cele trei capete la un dragon, mereu mai pîndește altul printre noi.

Textul a rămas extrem de puternic. Spectacol vizual superb, expresionist, ceva între doctor Mabuse și ingeniozitate naivă gen Tim Burton. E de fapt un basm, ca și Umbra, căci altfel cum se putea scrie direct sub Stalin, cu motani năzdrăvani și covoare zburătoare, dar replici și situații care trimit direct la ce trăim azi; iar la sfîrșit, cînd pe scena însîngerată am auzit „după atîtea suferințe, cred că vom reuși într-o zi să fim fericiți.”.. am avut pur si simplu lacrimi în ochi. Ceea ce o ființă cinică și plină de umor ca mine nu pățește niciodată. Vreau să spun că în cele 2 ore 40 de spectacol, între spaimă și deriziune, m-am simțit direct vizată, implicată.

De unde ne vine acest Dragon, de fapt binecunoscut pe scenele europene și la care s-a făcut apel de fiecare dată cînd a fost nevoie de o parabolă actuală. Evghenii (sau Eugène, după traducerea franceză) Schwartz aparține generației de scriitori care avea 20 de ani în anii Revoluției din Octombrie, participă la viața teatrală și literară a anilor 20, marcate de un suflu avangardist fără precedent, dar se remarcă prin povestiri și un umor original. Între 1925 și 1954, anul dispariției sale, Schwartz a scris peste 12 piese pentru copii, basme sau texte dedicate teatrului de marionete. Lenin însuși pusese un accent deosebit pe educarea tinerei generații. Schwartz ocupă însă un loc aparte în literatura dramatică din epoca sa, căci deși nu e singurul care a scris pentru copii, el este singurul care a scris basme pentru oameni mari și care a utilizat ficțiunea și metodele basmului pentru a oferi contemporanilor imagini ale unor experiențe contemporane.^[2]

Nu întîmplător Schwartz se refugiază în lumea basmului, la adăpost, în plină epocă de făurire a esteticii realist-socialiste.Tentativă zadarnică, Nadejda Krupskaia, văduva lui Lenin, introduce noțiunea de “vrednost  skazki”, sau “nocivitatea basmelor”, susținînd că elementele fantastice puteau anihila mesajele educației socialiste ^[3]. Scriitorul e violent atacat în multe alte rînduri, căci pentru regim, basmele erau un vestigiu al ideologiei burgheze și al idealismului. Elementele fantastice ar fi putut perturba mesajele socialiste în literatura pentru copii. Pe scurt, e printre primii care a îndrăznit să vorbească despre dictatură și care a fost interzis pentru asta. Începe în 1940 să scrie Dragonul puțin înainte de începerea războiului, cînd Rusia e atacată de Germania hitleristă, și îl termină în 1944, refugiat în Tadjikistan. Oficial, piesa putea fi citită ca o piesă antifascistă și antirăzboinică. Și într-adevăr, trama principalelor sale piese, Regele gol (1934), Umbra (1940) și acum Dragonul, se pot reduce la aceeași schemă : o putere malefică, care poate simboliza fascismul și războiul, amenință fericirea oamenilor și e combătută de eroi lucizi și curajoși. Dar, chiar și eroii nu pot învinge singuri, ei se bucură de sprijinul unor oameni obișnuiți, mai mult sau mai puțin pervertiți. Răul sau primejdia este în același timp prea vagă pentru a-i da un nume cu precizie. Anumite situații, anumite replici, permit să fie reatașate unor circumstanțe politice variate, căci tema opresiunii revine frecvent sub chipuri multiple. În realitate, e imposibil de detașat aceste piese de epoca cînd au fost scrise, de climatul interior și internațional în care a trăit scriitorul sovietic.

Subintitulată “Basm în trei acte”, fabula Dragonului e simplă: într-un oraș imaginar domnește de mai multe secole un dragon, să-i zicem balaur, cu trei capete, susceptibil să apară sub diverse forme. După cîteva revolte rapid înăbușite, locuitorii se acomodează cu regimul, plătesc un tribut greu dar sunt recunoscători pentru protecția oferită de dragon. (Pe vemuri, argumentează un personaj, sprijinul și recunoștiința locuitorilor față de Dragonul “protector”, cînd bîntuia o molimă, monstrul a suflat un aer fierbinte peste un lac, aburi care au eliminat virusurile). În fiecare an Dragonul le cere o fată, care moare imediat după noaptea nunții, de dezgust. Sosește în oraș Lancelot, un “erou profesionist”, specializat în lupta cu monștri și balauri. E găzduit de Charlemagne, un arhivist, și de fiica sa, Elsa, viitoarea victimă a dragonului, în indiferența generală a orășenilor. Lancelot se îndrăgostește de fată și-l provoacă pe dragon la duel, spre scepticismul și ostilitatea orășenilor. Dragonul încearcă să-l asasineze, oferindu-i un pumnal Elsei și promisiunea că o va cruța. Elsa refuză însă și duelul e anunțat pentru ziua următoare, după ce Primarul îi oferă în bătaie de joc arme derizorii. La inițiativa motanului Marinette (stăpînii ignoră de fapt că e motan și nu pisică) un grup de meșteșugari îi oferă eroului cîteva obiecte magice ce-l vor salva în duelul finl, un covor zburător, o sabie și o suliță, o tichie care îl face invizibil și o vioară care cîntă singură. După o luptă teribilă în văzduh, Lancelot ucide dragonul, dar grav rănit, dispare o vreme, și orășenii se bucură pentru scurt timp de libertate. Primarul preia puterea și se declară învingătorul dragonului, instaurînd la rîndul său o altă tiranie. În euforia generală a populației obișnuită cu noul regim, se pregătește căsătoria Primarului cu Elsa. Dar Elsa refuză în momentul celebrării nupțiale și Lancelot reapare brusc, arestează impostorii și îndeamnă cetățenii la vigilență și curaj pentru instaurarea unei adevărate democrații. In final, se căsătorește cu Elsa.

E interesant de văzut cum variază acest deznodămint în diverse adaptări ale piesei, de fiecare dată în sprijinul unei anumite demonstrații. Într-un spectacol montat în 2003 la Théâtre National de la Communauté Wallonie-Bruxelles Lancelot nu mai apare în final și Elsa încheie piesa cu un monolog, scris de Claude Semal, îndemnînd cetățenii la o rezistență colectivă. În spectacolul lui Thomas Jolly, Elsa merge mai departe, ia direct inițiativa, îl înjunghie pe Primar și plină de sînge îl îmbrățișează pe eroul ce revenise în oraș, ascuns sub tichia magică. Ca în toate legendele, finalul e tradițional și binele triumfă. Dar aici mai există un dubiu, binele nu e restabilit definitiv, el devine doar posibil sau temporar.

Foto: Nicolas Joubard

Dincolo de masca monstrului

Dacă ne menținem la comentariile critice ale contemporanilor, piesa scrisă între 1940 și 1944 vizează clar fascismul hitlerist și aspectele sale multiple. Dacă privim strict textul, dragonul simbolizează o putere  monstruoasă cu mai multe chipuri : războiul, rasismul (vezi replicile despre romanișeli, sau romi), asasinatul unor opozanți activi, omniprezența poliției și supravegherea cetățenilor, aparențele fals umaniste ale puterii. De fapt, Dragonul nu poate domina decît grație unor servitori zeloși și complici. Și, deși la bază Dragonul este o piesă antinazistă, lectura e mult mai largă. Acentul e pus pe manifestările politice și polițiste ale dictaturii, pe repercusiunile asupra umanului, adică pe ceea ce nu e exclusiv fascist, dar care se regăsește în toate regimurile totalitare: arbitrariul, cruzimea, represiunea, perversiunea,  conformismul și demoralizarea unor pături largi ale populației. Dragonul și Primarul sunt cele două aspecte ale puterii dictatoriale.

Piesa poate fi citită prin mai mult grile de lectură și păstreză o actualitate acută în zilele noastre, cunoscînd numeroase adaptări în teatrul contemporan. Semnificativ este faptul că toți regizorii au dat o interpretare politică a dragonului, în funcție de crezul sau orientarea lor proprie. Astfel, cîteva spectacole din ultimele decenii reactualizează fiecare tema Dragonului și a dictaturii, și diferențele sunt semnificative.

De la bun început, regizorul Beno Besson precizează în 1965 spiritul în care a conceput spectacolul său, montat la Deutches Theater din Berlin : “Piesa nu se referă numai la Germania, ci la toate țările socialiste care au traversat ceva analog. Abuz de putere cu Stalin, eliberare necesară prin cel de al 20-lea congres al Partidului comunist. O fixare strict istorică limitează analogiile posibile (…) Stalin s-a simțit atins în mod clar, altfel nu ar fi interzis reprezentațiile după repetiția generală. Piesa e concepută într-o perspectivă mai generală decît o simplă analogie cu fascismul sau cu stalinismul….E vorba de un lucru uman foarte general care se petrece  în orice epocă, ca și a noastră.” ^[4]

La Théâtre des Amandiers, din Nanterre în mai 1967, regizorul Pierre Debauche are ambiția unui spectacol pentru un public popular. Și aici lectura regizorului e semnificativă. Spectacolul permitea descrierea unui pericol actual într-un mod feeric, și în același timp, pentru regizor, dragonul reprezenta puterea banilor și a războiului într-o societate de consum care era pe cale să se instaleze în Franța. Astfel, primele două acte descriau beatitudinea confortului material și dictatura polițistă în avantajul Capitalului, depolitizarea totală a populației, autoritatea absolută a Dragonului. Actul al III-lea anunța Franța de după De Gaulle, rivalitățile posibile între succesorii regimului său, cu grija de a conserva aceeași dominație. Un detaliu: într-o fotogafie, putem vedea costumul Dragonului acoperit de bancnote de dolari…

In fine, Antoine Vitez merge mai departe în spectacolul său montat în martie 1968 la Comédie de Saint Etienne. În spiritul regizorului, pe atunci simpatizant al Partidului Comunist francez, basmul lui Schwartz apăra o poziție umanistă față de o opresiune, cea a lui Stalin.  Aluziile sunt clare însă la opresiunea capitalului american, și debutează cu un citat în programul de sală din Mao Tse Dung:  “Toți reacționarii sunt niște tigri de hîrtie. În aparență, ei sunt teribili, dar în realitate, ei nu sunt chiar atît de puternici, imaginînd lucrurile din punctul de vedere al viitorului, poporul este cel cu adevărat puternic și nu reacționarii.” ^[5] Citatul a inspirat în primul rînd personajul Dragonului, un ridicol Tigru de hîrtie.

În România,Victor Ioan Frunză montează textul în 1981, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Redau un scurt rezumat de presă din dosarul spectacolului (pe care nu l-am văzut, din păcate): “Deși Dragonul care terorizează oamenii este ucis de Lancelot, locul lui este luat de un nou Dragon, de data asta ieșit chiar dintre locuitorii cetății. Renașterea Dragonului este o parabolă pentru renașterea răului, autorul fiind preocupat de cauzele sociologice și istorice care fac posibil acest lucru.” Remarc aici curajul regizorului român în 1981, care dacă nu a salvat Dragonul, a reușit să strecoare cîteva șopîrle…imense.

Despre ultimul Dragon sau monștrii dincolo de porțile noastre

Pentru Thomas Jolly, după cum mărturisește în programul de sală al spectacolului, onirismul, fantezia, vizualul, mașinăria teatrală nu sunt antinomice cu gîndirea sau analiza critică. E drept, e fascinat de monștri, nu e prima dată cînd îi convoacă pe o scenă, de amintit Thyeste, după Seneca, spectacolul pe care-l semnează în Curtea de Onoare a Palatului Papal de la Avignon în 2018, unde pune în scenă și joacă și rolul titular. Pentru el, cuvîntul monstru, trimite la “a arăta”, cel ce arată, sau este arătat, în consecință definiția cea mai exactă a actorului. Vezi expresia franceză, lansată de Jean Cocteau, care vorbea despre actorii iluștri ca despre monștri sacri…Jolly merge mai departe în pledoaria sa, pentru el monstrul este cel care, fiind în același timp uman, iese din condiția umană, se eliberează de comun. Limita e fragilă, căci fiecare monstru este un uman care a părăsit umanitatea. În Dragonul lui Schwartz monstruozitatea nu este numai spectaculară (adevăratul dragon), dar de asemenea reperabilă la celelalte personaje și finalmente distribuită într-un corp social, în întreaga societate. Și toate personajele devin astfel multiplele chipuri ale dragonului…

Spectacolul creat de Thomas Jolly în ianuarie trecut la Quai d’Angers, Centre Dramatique National des Pays de la Loire, al cărui director este de un an de zile, și prezentat recent la Paris, va fi prezentat în turneu în alte orașe din Franța. Textul, amintesc din nou, scris în pragul marelui măcel din anii 40, răsună teribil astăzi, când războiul pîrjoleșe Ucraina, când au revenit amenințările populismelor de dreapta sau de stînga și tentația fascismului ce gangrenează sufletele. Ne regăsim în structura secretă a acestui text, tradus în scenă cu forță și imaginație dezlănțuită de regizor, cu lumini laser și nori fumigeni, efecte speciale și ambianță sonoră electrizantă. Decorul traduce expresia unui univers imaginar, scena slab luminată, pierdută adesea în întuneric, cu efecte de lumină și de sunet violente. În rolurile principale apar tineri actori – Damien Avice (Lancelot), Hiba El Aflahim (Elsa), sau Pierre Delmotte în motanul Marinette, malițios și imprevizibil, Bruno Bayeu (Primarul) și apoi Dragonul, cel cu trei capete, jucat de doi actori și o actriță, un ansamblu compact și multiform al cetățenilor, într-o teatralitate dezlănțuită și proteiformă, trecind de la un rol la altul. Thomas Jolly are darul de a-și electriza actorii, așa cum l-am descoperit odinioară în cele 16 ore de spectacol Shakespeare, cu o trupă animată de un spirit comun, o plăcere imensă de a juca împreună și, nu întîmplător numită la piccola familia…

Triumful lui Lancelot  nu aduce salvarea în spectacolul lui Jolly. Supuși monstrului, locuitorii au interiorizat o parte din monstruozitate. Au devenit la fel de sordizi și de cruzi ca arhaicul lor suveran. Lucid, Dragonul îl avertizează pe erou: “Sufletul omenesc e vivace. Taie corpul unui om în două, el moare, dar dacă îi măcelerăști sufletul el nu moare. El devine docil. Nu, dragul meu, nu vei întîlni  niciodată, nicăieri suflete ca cele care vegetează în orașul meu, suflete schiloade, suflete ciungi, surde, mute, suflete condamnate…Suflete găurite, suflete vîndute, jugănite și mai ales corupte, toate! Suflete moarte.” Crud, dezlănțuit, spectacolul emoționează puternic. Urmărim cu sufletul la gură lupta invizibilă, undeva în văzduh sau în înaltul ascuns al scenei, și de fiecare dată cînd se prăbușește unul din cele trei capete ale dragonului, cu un zgomot surd, în întunericul striat de fulgere, un secret sentiment de statisfacție ne copleșește și gîndul merge la luptele și războiul ce bubuie nu departe, în estul Europei. În spectacolul lui Jolly, Lancelot reapare și totul se sfîrșește cu unirea celor doi tineri și cu triumful, fie el și temporar, al binelui. Ultima replică: “Și noi toți, după aceste griji și suferințe, vom fi fericiți, vom sfîrși prin a fi fericiți.”… Sperăm, cîndva, într-un viitor încă incert sau poate apropiat… Și iată de ce părăsim sala bulversați, cu sufletul întors pe dos, bîntuiți de basme și de spaime din copilărie, dar cu imagini vii ale zilelor de azi.

Paris, aprilie 2022

[1] Vezi articolul despre spectacolul Umbra pe www.dmtr.ro

[2]  Vezi studiul cercetătoarei franceze Claudine Amiard-Chevrel, specialistă de teatru rus și sovietic, “Le Dragon d’Eugène Schwartz”, Les Voies de la création théâtrale, vol. III, Editions du CNRS, Paris, 1972, pp. 279-339.

[3] Vezi Seth Wilson, “Fairy Tale or Subvesrsion ? The Dragon as Anti-Stalinist Theatre for Yourth”, Theatre Symposium, vol, 25,  2015 https://muse.jhu.edu/article/595046/summary

[4] După André Müller, Der regisseur Beno Besson, Henschel Verlag, Berlin, 1967. Vezi Claudine Amiard-Chevrel. op. cit, p, 301.

[5] Vezi Claudine Amiard-Chevrel, op.cit. p, 326