Lumina din ochii lui Oedip. Andrei Șerban featuring Robert Icke

Nu știu câți dintre spectatorii Teatrului Maghiar de Stat Cluj (TMS) au asistat pe viu la vreo adunare electorală americană, dar cu siguranță tuturor ne e familiară imaginea stadioanelor exaltate de starurile rock invitate să transfere spre candidatul susținut ceva din idolatria fanilor. La intrarea spectatorilor în sală proiecția stadionului arhiplin și muzica live în scenă ne plasează direct în atmosfera electorală americană, o realitate pe care regizorul Andrei Șerban o cunoaște și căreia îi asociază just energia cathartică din amfiteatrele teatrului antic. Sala e integrată în proiecție, iar Born in USA e hitul noii Tebe la conducerea căreia candidează Oedipus.

Dramaturgul și regizorul britanic Robert Icke, este internațional recunoscut pentru adaptările sale din dramaturgia clasică, plasate în contexte relevante pentru publicul contemporan. În rescrierea tragediei lui Sofocle, Icke îi atribuie lui Oedipus rolul candidatului la președinție, aflat la finalul campaniei electorale în noaptea așteptării rezultatelor la exit poll. Charisma politicianului de succes, familia model, glamour-ul staff-ului de campanie compun fațada socială care se năruie odată cu revelarea identității lui Oedipus. Însă personajul e antimodelul politicianului lipsit de scrupule, ahtiat de putere. El promite să afle cine e vinovat pentru accidentul în care a murit Laios și refuză orice compromis în numele decoperirii adevărului. Astfel, tragedia destinului său e convertită, prin neabdicarea de la valorile etice, în iluminare. La aplauze, întreaga distribuție iese la rampă cu ochii legați, condusă de Oedipus-orbul, singurul cu ochii dezlegați ca semn al celui ce vede clar drumul de urmat. Cunoașterea și păstrarea căii adevărului cu orice sacrificii face posibil viitorul democrațiilor, e concluzia regizorului Andrei Șerban transmisă de salutul final al actorilor la rampă.

Foto: Biro Joszef

Spectacol este unul de tip manifest politic prin plasarea acțiunii în democrația americană. Imaginea scenei speculează show-ul mediatic din jurul campaniilor electorale, transpus scenic cu ajutorul muzicii live. Actorii maghiari sunt și buni muzicieni, capabili să ofere replica unui concert rock. Publicul e cucerit de energia electrică a chitarelor, conduse profesionist de muzicianul László Kovács. Prezența sa în spectacol e discret semnalată cu un scurt solo de chitară. De la Buce Springsteen la Prince și Bob Dylan muzica interpretată live creează racordul între destinul personal și angajamentul politic, dar marchează și pragurile transformării prezidențiabilului Oedipus. Jocul primei părți alternează declarațiile mass-media cu scene din culisele campaniei electorale. Plasmele și proiecțiile video supradimensionate din fundalul scenei sunt revelatoarele raportului răsturnat dintre persoana publică și cea privată. Scenografia modulară a Carmencitei Brojboiu, redusă la panourile mobile ale birourilor impersonale, plasează orchestra lateral, parțial ascunsă vederii, pentru a permite eliberarea centrului scenei în dialogul cu ecranele și proiecțiile din fundal. Conceptul scenografic integrează firesc proiecțiile și rezolvă minimalist, cu un element de recuzită, spațiile de joc (masa pentru cina în familie, scaunul pentru interogarea martorului accidentului de mașină, canapeaua pentru relația de cuplu sau pentru evocarea primei căsnicii a Iocastei etc.) Culorile ecranului din fundalul scenei sunt ecoul schimbării stărilor lui Oedipus, de la aroganță și entuziasm la îndoială, furie, disperare și acceptare.

Întregul spectacol se articulează în jurul cuplului prezidențiabil, care basculează de la promisiunea apropiatei victorii la situația fără ieșire. Și totuși, transformarea acestui personaj vertical, interpretat cu șarm și forță de Ervin Szücs, dă sacrificiului un nou sens. Oedipus și Iocasta sunt cuplul perfect, dar și victimele destinului pe care îl vor înfrunta împreună, prin iubirea care îi leagă până la capăt. În distribuția din seara spectacolului[1], Szücs Ervin e din prima clipă politicianul alfa, histrionic cu măsură, care își seduce electoratul și inspiră încredere, dar și ființa vulnerabilă care își urmează cu demnitate destinul, după aflarea profețiilor lui Tiresias. Partenera lui în spectacol – viitoarea primă doamnă -, dar și în viața civilă, Kató Emöke e puternică și intransigentă, afectuoasă fără urmă de vulgaritate în scena descărcării erotice a tensiunii acumulate în campania electorală, bogată în nuanțe în mărturia abuzurilor trăite cu primului soț, Laios. Monologul ei, rostit de pe canapeaua răsturnată, e unul din momentele de vârf ale spectacolului în care trece de la malițiozitatea tăioasă la interiorizarea lucidă, naturală și convingătoare în cele mai mici detalii. Momentul echilibrează alte scene poate prea apăsat narative (relația ludic-tolerantă părinți-copii, lecția de arte marțiale și abuzarea copilului la duș) care dau pe alocuri senzația de decalibrare ilustrativă a timpului de joc. Un personaj important în crearea tensiunii tragice e Merope, mama lui Oedipus. Tekla Tordai transmite personajului modestia și frământarea mesagerului însărcinat să aducă vești negre (Oedipus e copilul înfiat, abandonat în pădure). Apariția ei ușor ridicolă în primele scene devine sumbră spre final, iar proiecția pădurii comentează atmosfera apăsătoare. Regizorul Andrei Șerban folosește, de altfel, abundent proiecția video, cu funcții variabile în spectacol. Dacă în scenele electorale și ale consultării oracolului, chipurile reflectă fragilitatea măștii sociale, respectiv implacabilul adevăr, odată cu confruntarea martorului accidentului de mașină în care a murit Laios proiecțiile devin pandantul ilustrativ al amintirilor.

Cronometrul ultimelor două ore dinaintea aflării rezultatelor la exit poll contorizează în timp real acumularea dublei presiuni sub care se află personajele. (De altfel, ceasul e amintit în cronicile premierei absolute a spectacolului ca parte a scenariului, montat de Robert Icke la International Theater Amsterdam în 2018.) Pe de o parte, supapele se întredeschid pentru scurt timp la primirea veștilor bune despre numărătoarea voturilor, punctate de ecoul petrecerii din echipa de campanie a lui Oedipus. Pe de altă parte, găsirea soluției la șarada oglinzii – cea care întoarce totul pe dos fără a mișca nimic – culminează cu confirmarea profețiilor lui Tiresias, iar urletul lui Oedip suspendă anunțul victoriei în alegeri și rezumă fără cuvinte deznodământul. Dincolo de ecranul ridicat în fundal vedem scena mută a sinuciderii Iocastei în baie și străpungerea ochilor lui Oedipus cu tocurile pantofilor preaiubitei soții. Prețul adevărului e tragedia vieții personale, năruirea imaginii publice, dar și umilința cu care personajul se  transformă în martirul credinței în adevăr.

Lectura regizorală e relevantă pentru prezentul spectatorilor, pentru alegătorii de azi care și-au pierdut încrederea în capacitatea sistemului democratic de a mai servi interesele cetățenilor, pentru nevoia reformării clasei politice. Oedipus, confruntat cu intransigența destinului, nu abdică de la valorile eticii și ne apare la aplauze ca prototipul politicianului reformat. Spectacolul chestionează, astfel, o temă acută în democrațiile contemporane: asanarea morală a clasei politice. Andrei Șerban ne surprinde cu luciditatea lecturii, susținută de tensiunea jocului actoricesc, în care tragedia asumată în numele valorilor morale dă un nou sens sacrificiului personajelor Oedipus și Iocasta și propune pentru prezent un posibil model etic al conducătorului.

Teatrul politic ne apare ca o direcție asumată în repertoriul TMS dacă judecăm semnificația premierelor recente. Silviu Purcărete convertește în Macbett de Eugen Ionesco parodia complotului în cabaret politic; o viziune premonitorie pentru absurdul mizei războaielor. Tompa Gábor revine la Hamlet pentru a citi în opoziția politică a „grupului de la Heidelberg” (tinerii din jurul lui Hamlet) o posibilă soluție la uzurparea puterii din putreda Danemarcă. Andrei Șerban expune în Oedipus axioma democrației viabile doar prin fundamentarea ei pe adevăr. „A conduce o țară e un act creator” afirmă Oedipus în fața presei, iar creația e drumul spre adevăr revelat de artiști, demonstrează spectacolul, care livrează publicului o lecție de judecată critică. Not dark now (Bob Dylan) cântă trupa actorilor la final în atmosfera cathartică a muzicii. Sacrificiul lui Oedipus salvează adevărul, dar în aer continuă să plutească amenințarea: It’s not dark yet but it’s gettin’ there.

[1] Spectacolul are două distribuții diferite și merită văzută și versiunea cu Bodolau Balázs – Enikö Györgyjakab, actori cu emploi și temperament artistic diferit, ceea ce poate schimba sensibil profilul personajelor. Vezi cele două distribuții: https://www.huntheater.ro/ro/spectacol/605/oedipus/