Cronica Saptamanii

La Teatrul de Nord din Satu Mare s-a produs o întâlnire fericită a echipei de creație cu un colectiv capabil să producă spectacole de anvergura unui consistent eveniment teatral.

Ca să pășim din nou în sala la teatru și ca să vedem un spectacol cu actori, nu pandemia trebuie să se oprească, ci raportul pe care îl avem cu arta. Ea să ne dea, noi să primim. Nu mai merge așa.

Unii cred în continuare că nepăsarea aparține creatorilor de teatru, care ar trebui să se ocupe doar cu bună dispoziția publicului, nu cu educarea și trezirea conștiinței lui.

Când construiești un spectacol mergi prin întuneric, ne amintește Leta Popescu în introducerea la spectacolul ei-colaj (In)vizibil[1], de unde și zicala despre regizor care ar fi ”un ghid în întuneric”, atribuită lui Peter Brook. La începutul spectacolului în care i-a ”ghidat” pe actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, regizoarea își face autocritica prin vocea unei actrițe care începe să vorbească în întuneric, devenind vizibilă treptat.

La Grand Hotel Pasărea Retro al lui Radu Afrim suntem în prezentul capitalismului românesc. Apartamentele socialiste s-au transformat în camere meschine de hotel pe care nu le poate camufla tapetul cool.

Nu cred că e întâmplător faptul că acest spectacol și film apar după mișcările de protest din ultimii ani și sunt semnate de Carmen Lidia Vidu, o artistă afirmată prin teatrul documentar.

Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, primul text de scenă scris de tânărul actor Cosmin Stănilă devine la Reactor de creație experiment Cluj, în regia lui Andrei Măjeri, un tulburător spectacol despre responsabilitate și altruism filial.

Conform unor studii, o optime din viață se petrece în mașină. Acolo oamenii își fac mărturisiri și declarații de dragoste, se confesează, mănâncă, se ceartă, își revizitează amintirile, ascultă muzică sau își fac planuri de viitor.

În ce măsură poate deveni teatrul mijloc de conștientizare a unor problematici sociale și, mai mult, instrument de reprezentare corectă a unor categorii umane adesea stereotipizate? Și cum poate un public hrănit repetat cu astfel de stereotipuri să se deschidă în fața unor încercări teatrale de subminare a acestora?