Madona cu pruncul, o viziune răsturnată

Silent treatment la volan: miniseria de teatru-film Autobahn
septembrie 7, 2020

Tabloul din fundalul scenei citează distorsionat tema Madonei cu pruncul. Întins pe genunchii mamei, pruncul e întors cu fața în jos, pare pe punctul de a i se administra o pedeapsă. Spre finalul spectacolului camera de filmat prinde în cadru pentru câteva secunde imaginea tabloului în prim plan. O putem citi ca pe concluzia indirectă a spectacolului, sugerată de situația fiului „pedepsit” să își îngrijească fără orizont mama suferindă de un Alzheimer galopant. Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, primul text de scenă scris de tânărul actor Cosmin Stănilă devine la Reactor de creație experiment Cluj, în regia lui Andrei Măjeri, un tulburător spectacol despre responsabilitate și altruism filial. În interpretarea cuplului Kató Emőke – Lucian Teodor Rus, personajele se transformă pe măsura evoluției bolii, iar regia se concentrează pe dozarea stărilor în procesul răsturnării rolurilor mamă – copil. În prezentul scenic, fazele bolii refac în sens invers legătura de dependență dintre copil și mamă: îngrijirea și supravegherea fiului cresc odată cu degradarea stării de sănătate a mamei. De altfel, inversarea rolurilor între personaje e miza regizorală, limpede sugerată în text și de scenele de rememorare a momentelor când mama asistă și impune copilului limitele comportamentale.

Acum, la a doua închidere a teatrelor, spectacolul online fixează în filmare premiera din 17 septembrie de la Reactor de creație și experiment Cluj. Reprezentația cu public a avut loc în scurtul interval în care teatrele au fost redeschise toamna aceasta, iar rularea online salvează munca echipei și compensează suspendarea turneului național anulat de al doilea val al pandemei. Cu toate limitele impuse de receptarea pe ecrane, subiectul și abordarea regizorală realistă sunt servite de filmarea care lasă impresia unei producții de televiziune prin decupajul prim planurilor de expresie a fizionomiei mamei. Acestea urmăresc procesul alterării legăturii bolnavei cu realitatea, de la mici amnezii și momente de derută, la crizele de nervi și schimbările bruște de dispoziție. Trecerea se face cu surdina pusă, fără patetism, cu umor resemnat, favorizată de apropierea camerei ce pune în valoare bogăția nuanțelor jocului actriței Kató Emőke. Lucian Teodor Rus secondează stările mamei bolnave, le conduce cu gesturi reținute, priviri și atitudini tot mai implicate din care transpare și confruntarea cu renunțarea la viața sa profesională și personală pentru a se dedica îngrijirii mamei. Scenografia realistă a apartamentului sofisticat propune un spațiu unic (decor Adrian Balcău), camera de zi, pentru a accentua sentimentul claustrării personajelor, prizoniere într-o situație fără ieșire. Stuațiile regizoarele minimale animă atmosfera imobilă a spațiului, conduc atenția publicului spre personajul feminin. Sound designul spectacolului semnat de Adrian Piciorea amorsează atmosfera tensionată, complementar momentelor de relaxare și recuperare a firescului relației dintre personaje. Perdeaua transparentă dinspre sală prin care vedem o bună parte din scene plasează spectatorii în postura de intruși în intimitatea vieții celor doi. De altfel, fereastra prin care privim scena evocă tehnica ramei în ramă și, indirect, circumscrie identitatea personajului principal care e o celebră actriță maghiară atinsă de Alzheimer.

Foto Bogdan Botaș

Regizorul Andrei Măjeri a construit spectacolul în jurul excepționalei actrițe Kató Emőke care, în tandem cu tânărul actor Lucian Teodor Rus, reușește să contureze o relație maternă caldă în familia mixtă româno-maghiară. Emőke Kató e maghiară, iar personajul mamei e croit după această realitate, în vreme ce fiul vorbește cu ea doar românește și pare să nu aibă acces la limba maternă. Tatăl absent din familie, sau dispărut, impune o relație foarte apropiată mamă-fiu dar, în același timp, de aici se naște și o situație ambiguă amorsată de accesul parțial al fiului la limba maternă. Scurtele replici în limba maghiară sună artificial în gura actorului român. Cu toate acestea ele pot fi acceptate, mai ales că Kató Emőke stăpânește fără accent limba română și construiește un personaj perfect credibil. Mă întreb însă dacă în logica bolii de care suferă mama nu ar fi fost firească o accentuare a frecvenței cu care folosește limba maternă, odată cu procesul degradării mintale. E, desigur, un detaliu ce ține de opțiunea regizorală în distribuție, fără să afecteze stabilitatea structurii dramaturgice. Regizorului i se poate obiecta, însă, că la finalul spectacolului, cântecul de leagăn cântat integral în limba maghiară, fără traducere, lasă spectactorul român cu senzația că a pierdut ceva din sensul scenei. În toate culturile cântecul de leagăn e expresia legăturii sacre care leagă biunivoc destinul copilului și al mamei. De aceea, cred, înțelegerea sensului cuvintelor cântecului de leagăn, chiar dacă e previzibil, subliniază legătura indestructibilă dintre cei doi. Peste povestea lor se trage la finalul melodiei perdeaua ferestrei pentru a închide o viață, un spectacol. Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois rămâne o performanță actoricească care prin trecerea de la scenă la ecran nu pierde, ci ajunge întreagă la spectatorii de acasă.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide