Silent treatment la volan: miniseria de teatru-film Autobahn

Autobahn nu este nici cel mai nou și nici cel mai bun text al lui Neil LaBute, care la rândul lui nu mai este deloc în prim planul dramaturgiei americane, după o serie de conflicte cu actorii și producătorii cu care a lucrat în ultimii ani. Dar este unul dintre textele cele mai interesante ale acestui autor fiindcă permite diferite articulări scenice, de prezentare, oferind o mare flexibilitate în raport cu publicul potențial. Autobahn a fost publicat în 2003 și de atunci l-am văzut jucat pe scenă, într-o convenție realistă în care actorii ”se făceau” că sunt la volan, dar l-am văzut și în mașină – o idee mult mai bună a actriței și producătoarei de teatru independent Mihaela Sîrbu care a tradus textul în românește și l-a produs în premieră la noi. Fiind unul dintre cei trei spectatori de pe bancheta din spate, puteai asista în mod cu totul inedit, ca un voyeur acceptat tacit, la conversația ce avea loc sau la tăcerile dintre cei doi actori aflați pe scaunele din față. Nu există intimitate mai mare decât aceasta, energia se împarte în mod egal între ocupanții locurilor din mașina în mișcare, emoțiile se imprimă direct pe pielea ta, ești prizonierul lor, iar adrenalina îți crește odată cu a celor care vorbesc, imprimată și de stilul de condus al celui/celei de la volan, dar și de crescendo-ul conversației. 

O parte din aceste senzații se păstrează parțial și în noua versiune produsă de Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu, concepută în plină pandemie de Andrei și Andreea Grosu astfel încât să mixeze elemente de teatru și film, într-un produs final incitant, o miniserie incluzând episoade ce au loc în mașinile protagoniștilor. Dacă atunci când ești înăuntrul mașinii, ca în producția Mihaelei Sîrbu, atenția se îndreaptă exclusiv asupra actorilor, în miniseria sibiană privită pe ecran interiorul mașinii devine un spațiu teatral, pregătit scenografic astfel încât să ne dea cât mai multe informații despre protagoniști (scenografia Vladimir Turturică). Minuțios elaborate, aceste mini-spații sunt ”locuite” temporar de către personaje extrem de diverse, care îi spun privitorului povestea lor, nu numai prin cuvintele rostite, ci uneori mai ales prin tăceri înghețate, propoziții eliptice, lungi pauze expresive. De altfel, aici se vede cel mai bine excelenta intervenție regizorală, care organizează aceste elemente de exprimare conexe limbajului uzual, aici se vede teatralitatea acestui demers, în tipul de joc al actorilor, care vine din teatru și este bogat nuanțat, așa cum se întâmplă pe scenă. 

Raluca Iani în Autobahn (foto credit TNRS Rareș-Helici)

Dacă în teatrul minimalist al noilor generații, jucat pe mici scene independente, calitatea venea și din renunțarea la straturile de teatralitate și împrumutarea unui stil de joc filmic, mai sec, mai direct și mai puțin nuanțat, în acest caz lucrurile stau exact invers. Bogăția monoloagelor devenite episoade filmate vine din interpretare, din felul în care cei mai mulți dintre actorii sibieni își contruiesc personajele minuțios, cântărind fiecare gest, fiecare tic, fiecare privire în gol, tăcere sau cuvânt suspendat. Mimica devine esențială aici, fiindcă o cameră fixată pe bordul mașinii surprinde toate transformările de pe chipurile protagoniștilor, fiecare emoție care trece și lasă o urmă adăugându-se poveștii personajului. 

***

Conform unor studii, o optime din viață se petrece în mașină. Acolo oamenii își fac mărturisiri și declarații de dragoste, se confesează, mănâncă, se ceartă, își revizitează amintirile, ascultă muzică sau își fac planuri de viitor. În miniseria Autobahn, primul episod se numește Funny, dar povestea tinerei tocmai ieșite dintr-un centru de dezalcoolizare (interpretată de Cendana Trifan) e oricum numai amuzantă nu. ”Dialogul” ei exasperat cu o mamă nevăzută, care conduce mașina în tăcere deplină, reconstituie atmosfera familiei disfuncționale în care a crescut, iar tânăra parcurge stări diferite, de la supunere și acceptare, la furie, revoltă și neputință, toate potențate de ”silent treatment”-ul care îi este aplicat de către propria mamă. 

În Bench Seat Gabriela Pîrlițeanu și Horia Fedora sunt un cuplu aparent normal de tineri, stând de vorbă pe bancheta din spate a unei mașini parcate. Între ei apar treptat semnele unei deraieri de tip patologic. Un exces de mimică și ”stări teatrale” chemate în ajutor de cei doi demonstrează lipsa lor de experiență, atât ca actori, cât și în viață, locul de unde se „culeg” aceste stări pentru ca ele să pară naturale, justificate din interior. 

Excelentă este în schimb Raluca Iani în All apologies, cu toate că nu scoate un cuvânt. ”Dialogul” ei cu partenerul de viață, interpretat cu o agitație la graniță cu isteria de către Adrian Matioc, este unul constând exclusiv în umbrele care îi aleargă pe fața imobilă, cu privirea fixată în gol. De fapt, ea nu îi răspunde lui, ci într-un fel nouă, privitorilor, ”povestindu-ne” în detaliu cât de mult s-a săturat de minciunile, scuzele penibile și incapacitatea de decizie a bărbatului de care îi este legată viața. La rândul lui, Matioc stăpânește o serie întreagă de mijloace actoricești prin care își definește personajul, un bărbat labil, lipsit de verticalitate, incapabil de consecvență în propria existență. 

Și episodul numit Merge este o mică bijuterie interpretată de Ofelia Popii și Ciprian Scurtea care sunt un cuplu matur, cu copii – de ale căror urme mașina lor e plină – din nou aparent normal, dar ascunzând în adâncuri secrete nebănuite. Femeia se întoarce de la o convenție unde a plecat în interes de serviciu, iar bărbatul a luat-o de la aeroport, pe drumul spre casă aflând de la ea ce i s-a întâmplat în timpul cât a fost plecată. Dacă la început se sugerează ideea unui jaf, cu posibil viol, iar femeia pare o victimă căreia îi e greu să povestească prin ce a trecut, picăturile de adevăr răsar treptat la suprafață și spre final privitorul deduce că adevărata victimă e bărbatul naiv, care își iubește sincer soția care deraiază intenționat de la viața lor în comun. Poate că aici, în acest moment, scriitura lui LaBute se vede cel mai bine în complexitatea sa, prin felul în care combină ceea ce se spune cu nespusul, cu acele lucruri care abia pot fi deduse, iar prin aceasta sunt cu atât mai incitante pentru spectator, care se simte ca un investigator căutând adevărul în declarațiile cuiva care îl ascunde intenționat. 

Long Division este însă vârful interpretativ al miniseriei, grație minunatului actor Marius Turdeanu, ce dă glas, gesturi, corp unui ”tip care joacă corect”, aflat ”în căutarea adevărului”. Monologul lui e un adevărat discurs despre dreptate și adevăr, care fură privitorul prin expunerea exaltată a actorului, abia în faza următoare acesta observând că vorbitorul se află într-o stare de agitație autoindusă, proprie celor care trec prin viață cu puțin ajutor chimic, iar mașina cu care își cară prin oraș prietenul tăcut și posac (Viorel Rață) căruia îi dă sfaturi radicale se află în ultimul hal de neglijență. Vorbele mari curg ca un fluviu, iar exaltatul șofer face gesturi riscante, deschide ușa ca să arunce resturi, nu geamul, se ridică cu picioarele pe scaun, la volan, ca și cum nu ar mai avea stare să rămână în aceeași poziție, ridicat fiind de setea lui justițiară, care, aflăm în cele din urmă, se referă strict la un joc Nintendo pe care prietenul nu reușește să-l recupereze din casa de unde soția l-a dat afară. Plasând conflictul teatral în diferența dintre miza aparent majoră pe care o evocă monologul inițial, incluzând chiar trimiteri la antici și la filosofia religioasă –  se deslușește sensul zicalei Să iei aminte! – și meschinătatea adevăratei probleme discutate, dramaturgul demonstrează și aici o tehnică dramatică atipică, dar extrem de eficientă, un motiv în plus ca seria Autobahn să se califice drept ”manual de scriere dramatică”. 

În Road Trip descoperim o tânără actriță care promite, Cezara Crețu, dar și calități până acum rar demonstrate de către Adrian Neacșu, distribuit la Sibiu în roluri concentrate mai mult pe înfățișarea lui fizică decât pe capacitățile de nuanțare din interior a unui personaj. Avem de-a face, ni se dă impresia, cu un tată și o fiică plecați într-o mică vacanță de care se bucură amândoi, însă pe măsură ce dialogul se înfiripă, presărat cu tăceri abrupte și uneori chiar o liniște anxioasă din partea fetei, ne dăm seama că din nou aparențele înșală. Fără să dezvăluim ce se citește aici printre rânduri, merită spus că cei doi actori din generații diferite, reușesc foarte bine să ascundă pe de o parte fricile și angoasele, iar pe de alta impulsurile violente, autoritare, lăsând să iasă la iveală numai vârful aisbergului pe care privitorul trebuie să-l reconstituie singur. 

O descoperire a fost pentru mine și actrița Diana Văcaru-Lazăr, deși am văzut-o în zeci de spectacole pe scena de la Sibiu. Dacă pe scenă i se ”rezervă” numai roluri în care fizicalitatea și expresia exterioară contează, constrângerea intervenită aici, unde spune monologul unei ”mame temporare” care tocmai duce înapoi la orfelinat adolescentul cu care nu s-a descurcat, îi face foarte bine, obligând-o la nuanțare și focus asupra discursului interior. Seria lungă de scuze pe care ea și le găsește precipitat, în spațiul claustrofob al mașinii pe care îl împarte cu soțul întristat și cu copilul abandonat a doua oară, aflat pe bancheta din spate (Mihai Coman și Iustinian Turcu), devine o lamentație tardivă care dezvăluie în plus probabilitatea abuzului asupra adolescentului, a cărui viață e distrusă din nou, după ce văzuse o umbră de speranță. 

Paralela cu autobahn-ul, autostrada germană fără limită de viteză, care dă și numele episodului final și al întregului text, pune toate cele șapte mini-episoade în perspectivă, dezvăluindu-ne urmările alienării urban-contemporane, aspectele nevăzute ale unei lumi în care oamenii se izolează în mașinile personale, ascunzându-și sub carcasa lor metalică vinile, angoasele și toate celelalte simptome ale relațiilor disfuncționale. 

Elementul de legătură găsit de creatorii miniseriei, și anume așteptarea într-o intersecție de drumuri, a unuia dintre actorii din episodul următor, aduce și un punct luminos producției: adevărul e că deseori ne aflăm la răscruce, dar depinde și de noi ce drum alegem.