Râzi, plânsul rămâne cu tine. „Părinți” la Teatrul Metropolis

Copilărie. Tranziție. Provincie. Sunt straturi de întâmplări și semnificații pe care le recunoaștem cu toții, cei din acele generații care au crescut pe pragul dintre comunism și așa-zisul capitalism, la granița dintre două regimuri politice opuse. Dacă peste ele se adaugă și o dramă de familie, moartea unui copil născut fără șanse de supraviețuire, lucrurile se complică. Romanul Dianei Bădică, Părinți, este unul autoconfesiv, un fel de autobiografie scrisă pentru eliberarea autoarei de propriile amintiri prea greu de dus. Dramatizarea regizorului Cristian Ban, realizată împreună cu scriitoarea, dar și cu actorii special aleși în urma unui casting, creionează cu grijă în jurul subiectului principal – urmele de neșters ale morții copilului pentru părinți și pentru sora care i-a supraviețuit – colorând întreg peisajul epocii, sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, așa cum au fost ei trăiți de oamenii din Slatina. Adică orășelul aflat „pe drumul spre Craiova, pe stânga”, cum ne explică personajele la început, indicând locul pe o hartă prea mică pentru ca Slatina să se zărească măcar. Urmează multe alte scene în care pătrundem, cu delicatețe și umor cald, în intimitatea oamenilor simpli, „de la bloc”, oameni care s-au întâlnit lucrând în aceeași fabrică, s-au căsătorit și au făcut copii fiindcă „așa se face”, și-au găsit micile bucurii în cărțile de duzină apărute în anii 90, în meciurile televizate sau în vacanțele chinuite, în care făceau economie dormind în mașină, oameni care nu au așteptat niciodată prea mult și au suferit mai mult decât se poate spune. Și fiindcă nu se poate spune, calitatea cea mai mare a spectacolului stă chiar în spațiile dintre scenele în care cuvintele și/sau situațiile comice stârnesc râsul și tăcerile care marchează schimbările dintre scene, pline de cuvinte nespuse, care te lasă cu un nod în gât înainte de următoarea glumă. Râzi, dar ceea ce rămâne cu tine este, de fapt, plânsul pentru o întreagă generație de sacrificiu, generația părinților.

Teo Dincă în spectacolul „Părinți”. Foto: Andrei Gîndac / Two bugs

Contribuția actorilor la această construcție extrem de delicată este esențială: Teo Dincă (Onuța) joacă spontan și autentic rolul adolescentei care își observă curioasă și inteligentă părinții suferind din cauza fratelui bolnav, și ia distanță pentru a reflecta, vorbind direct cu publicul și povestind întâmplări din microcosmosul familiei Negrilă, din care mai fac parte și câțiva vecini și mai ales Tudor, prima ei iubire; Silvana Negruțiu (doamna Negrilă) redă în note reținute emoțiile mamei greu încercate, nu doar de boala copilului cel mic, ci și de grija pentru celălalt copil care rămâne neglijat când toată atenția părinților e îndreptată spre cel care suferă; Marius Florea Vizante (domnul Negrilă) are un întreg arsenal de mici gesturi și replici repetitive, o carcasă protejându-i timiditatea și incapacitatea de decizie care minează relația de familie; Maria Alexievici aduce muzica în scenă ca element de acompaniament, dar joacă și mici roluri precum cel al vecinei care scapă de plictiseală zburând „din floare în floare” sau al profesoarei care coordonează serbarea copiilor cu ambiția unei soprane de la Operă; cele mai evident comice scene sunt cele jucate în tandem de Vlad Pânzaru, vecinul Onel, care încearcă să ajute, dar încurcă, complică și crește nivelul de stres la fiecare apariție și David Drugaru, Tudor, adolescent rocker, pasionat de muzică și de bicicletă. Amândoi actorii se metamorfozează și în DJ-ei la radio-ul local, muncitori timizi la fabrică, hoți de mașini, iar Vlad Pânzaru devine la un moment dat și Valeriu Popa, energoterapeut și adept al terapiilor naturiste celebru în comunism. Dealtfel, personajele care populau imaginarul colectiv în anii 80 și imediat după schimbarea de regim sunt puncte de referință pe traseul poveștii, care ține captiv publicul redându-i propriile amintiri devenite amuzante, privite de la distanță: Ion Iliescu apare menționat în contextul pasiunii pentru politică din anii 90, Sandra Brown este citată ca lectură preferată a românilor în aceeași perioadă, Adrian Păunescu e amintit ca poetul ”en titre” al nației, conducător al Cenacului Flacăra și autor al unui poem despre părinți, dar și comparat cu Ducu Bertzi, un cantautor popular în epocă, ceva mai rasat, iar Cerbul de aur e amintit ca locul unde s-a lansat Monica Anghel, cu un cântec reprodus în spectacol de Silvana Negruțiu, ca fundal pentru o adorabilă scenă a primului sărut – timid și ezitant – al adolescenților.

Dar poate cea mai emoționantă scenă rămâne aceea în care familia Negrilă, plecată în vacanță la 6 dimineața, cu o mașină plină de șurubelnițele tatălui și medicamentele mamei, din care numai oala cu ciorbă lipsește, obosiți și tracasați de plecare, ascultă emoționați la radio hitul lui Bruce Springsteen, Streets of Philadelphia, unindu-se astfel în spirit, fără să o știe, cu alți oameni asemenea lor, ”wasting away” pe străzile orașelor lumii și ștergând distanța dintre comunism și capitalism într-o clipă. Unele suferințe sunt universale.

***

Va mai dura probabil ceva timp până când traumele societale suferite de țările din fostul bloc sovietic vor fi studiate, cercetate, analizate și înțelese în profunzimea lor. Până când rezultatele acestui experiment al trecerii peste noapte de la o economie pe deplin controlată de stat la piața liberă, fără nici o pregătire pentru omul obișnuit, care s-a trezit cobai în laborator, vor fi publicabile – dacă vor fi vreodată. Până atunci însă, traumele transgeneraționale ne sunt explicate prin cărți, spectacole de teatru și filme. La teatru, din această serie autoconfesivă a unei generații care vorbește despre ea însăși merită văzute Exil la TNB (text și regie Alexandra Badea), Nu vorbim despre asta la Odeon (dramaturgie Alexandra Felseghi, regie Adina Lazăr), Vrabia la Teatrul dramatic „Fani Tardini” din Galați (text și regie Leta Popescu), Delfini la Teatrul de Stat din Baia-Mare (texte Adina Lazăr și Flavius Lucăcel, regia Adina Lazăr), Adrenalină la Excelsior (text și regie Gabriel Sandu).

În mod ciudat, mă simt ca un doctor când le recomand, fiindcă pentru cei care au trăit măcar parțial vremurile tulburi ale tranziției și încă se trezesc cu sechele, asemenea spectacole pot fi o adevărată terapie.