Rescriind narațiuni la genul feminin

See no evil

În ce măsură poate deveni teatrul mijloc de conștientizare a unor problematici sociale și, mai mult, instrument de reprezentare corectă a unor categorii umane adesea stereotipizate? Și cum poate un public hrănit repetat cu astfel de stereotipuri să se deschidă în fața unor încercări teatrale de subminare a acestora?

Tiparele în care se încadrează, în general, personajele feminine care populează scena sunt ușor previzibile. Ne întâlnim adesea cu Femeia – mostră sterilă de obediență în fața autorității masculine, cu Femeia – accesoriu aruncat în poveste doar pentru un strop de senzualitate, cu Femeia – jucărie scoasă din poveste după ce lumea s-a plictisit de ea sau cu Femeia – mamă care se naște și trăiește pentru a-și împlini sfânta misiune maternă. Cunoaștem Femeia care-și așteaptă cuminte salvarea și Femeia devenită obiect de dispută între personajele masculine.

Există întotdeauna un flux de montări care se încăpățânează să reconfirme și să perpetueze ipostaze feminine devenite șablon, propuse de creatori care preferă calea bătătorită, confortabilă. Însă ce eforturi face actualul teatru românesc pentru combaterea acestor tipare restrictive și pentru retrasarea diagonalelor reprezentării femeii pe scenă?

Schimbarea necesită efort și, mai presus de toate, curaj – curajul de a te îndepărta de formulele tradiționale și de convențiile unanim acceptate, de a experimenta cu sens și de a inova. Cred cu tărie în metamorfozarea lui „a fi incomod” din frică în virtute. Puține montări au însă curajul de a se opune acestui flux menit să accentueze ideea de femeie – personaj secundar în narațiunea societății, dar, mai ales, personaj secundar în propria poveste. Puțini creatori își asumă riscul de a se opune acestui curent.

Hear no evil

În Născut în 2000, montare produsă de compania independentă BIS Teatru din Sibiu și regizată de Bogdan Sărătean, patru femei (Aneea-Bianca Axentea, Andrada Grosu, Alexandra Roatiș, Shama Leah) sunt personajele principale ale unei povești care, deși pornește de la istoriile lor personale, devine inevitabil universală.

Parcursurile lor – de la copilăria din primii ani de după Revoluție până la experiențele și provocările care vin la pachet cu a fi mamă – sunt rememorate în secvențe bine susținute de monolog, iar uneori se întâlnesc și se înnoadă în puncte comune – bornele kilometrice ale vieții de femeie.

În scenografia Alexandrei Budianu (un pat și o cadă, fiecare poziționate de o parte și de alta a Grădinii Teatrului BIS) și beneficiind de light design-ul lui Dumitru Stegărescu, spectacolul  mi-a dat senzația de sleepover, de petrecere în pijamale între prietene, de la care pleci spunând „nu sunt singura care-a trecut prin asta”. Însă această atmosferă degajată, susținută și amplificată de mici momente muzicale (momentul They don’t really care about us are o energie molipsitoare) și de referințe pop culture, vine și îmbracă adevărata esență a spectacolului – confortabilul este doar ambalaj pentru inconfortabil. Căci experiențele evocate de cele patru femei vorbesc despre abuzuri, despre relația pe care fiecare o are cu propriul corp, despre îndoielile, speranțele și spaimele maternității și despre cum „a iubi” poate căpăta mai multe forme.

Deconstruiesc firesc, cu asumare și fără political correctness-ul excesiv, care ne pândește la tot pasul, șabloane, construcții de gen și tabuuri osificate. Transformă împreună „A fi sau a nu fi” în ceva-mai-problematicele „A fi sau a nu fi însărcinată” și „A fi sau nu capabilă de a aduce un prunc pe lume”, își analizează propriile motivații din spatele dorinței de a fi mamă („Încă nu știu dacă vreau un copil sau dacă vor ceilalți pentru mine”) și chestionează noțiunea de normalitate („Dacă nu e normal să fie normale și veșnice niște lucruri care se întâmplă doar pentru că ele se întâmplă?”).

Performanța actoricească a grupului se bazează pe firescul relațiilor dintre actrițe, fiecare dintre ele exploatându-și atent vulnerabilitatea și fațetând această nouă imagine a femeii – un portret feminin, semnat de femei. S-au simțit mici abateri și nesiguranțe specifice primei ieșiri în lume a spectacolului, dar montarea rămâne tonică și coerentă per-total, poziționându-se undeva la granița dintre teatru implicat social și istorie personală, with a touch of pop și îndrăzneală asumată.

Finalul duce spectacolul într-o zonă de proiecție – proiecție a unui viitor care se arată incert, proiecție a unei schimbări prilejuite poate de generația noastră, de generația născută la început de secol XXI.

Speak no evil

În școli nu există educație sexuală, iar atunci când apar inițiative, ele sunt stângace și aproape deloc susținute. Preferăm să căutăm pe internet decât să întrebăm, de frică să nu ne facem de râs. Miturile despre relațiile sexuale și despre sarcină sunt alimentate de ignoranță și de informare precară. Ne astupăm urechile și întoarcem privirea. Din nefericire, consimțământul este o noțiune prea puțin cunoscută. Vorbim în șoaptă, să nu ne audă cineva. Mulți oameni încă susțin că singura îndatorire a femeii este să nască. Tindem să ascundem tot ce ne incomodează sub un văl de sfială (idee susținută scenografic și prin acoperirea elementelor de decor cu o pânză albă), iar într-un joc al pudorii excesive, ne afundăm în sinonime ca într-un nisip mișcător care ne trage la fund. Neprihăniți. Feciorelnici. Caști. Candizi. Inocenți. Nevinovați. Nelucrați. Necultivați. Neexploatați. Neexplorați. Neatinși. Intacți. Neutilizați. Curați. Puri. Încercând să spunem ceva simplu, ne înecăm în cuvinte complicate – sinonimele ne sufocă.

Tabuul – acest balaur cu trei capete (încerci să tai unul, cresc și mai multe la loc) își întâlnește, în spectacolul celor de la BIS, adversarul cu adevărat redutabil – cuvântul. Însă principalul scop al montării este acela de a trage un semnal de alarmă cu privire la declinul demografic resimțit la nivel național și la necesitatea iminentă de adoptare a unor măsuri de stimulare și de sprijinire a natalității.

Un alt aspect important îl reprezintă modul în care regizorul și cele patru actrițe au lucrat la proiect – atât conceperea scenariului, cât și repetițiile pentru spectacolul propriu-zis au avut loc în mediul online. Însă acest transfer al pregătirilor pentru premieră (esențiale bunei desfășurări a oricărui spectacol) nu a știrbit cu nimic efervescența montării, care s-a jucat în Gradina Teatrului BIS cu un public de 15 persoane, fiind transmisă, în același timp, într-un livestream online.

Am simțit „Născut în 2000” ca pe un mesaj dintr-o sticlă plutitoare – un mesaj despre ziua de azi, menit să fie citit de cei care vor clădi ziua de mâine. Cred că spectacolul trezește conștiințe tocmai pentru că e făcut de oameni conștienți, preocupați de realități problematice și, mai mult, are potențialul și capacitatea de a le forma.

Bogdan Sărătean își asumă riscul modelării unui material fragil – istoriile personale ale celor patru membre din distribuție, reușind să le transforme într-o unealtă de înlăturare a unor percepții și stereotipuri anchilozate. Paradoxal însă, fiind semnat de un bărbat, spectacolul ar putea părea că reconfirmă tocmai stereotipul pe care și-a propus să îl demonteze. Cu toate acestea, diferența în cazul montării de la Sibiu constă în procesul de lucru – delimitările obișnuite dintre rolurile pe care fiecare membru le ocupă în cadrul echipei de creație sunt anulate. Astfel, modul în care poveștile sunt spuse pe scenă este rezultatul unei munci colaborative între actrițe și regizor, transformând Născut în 2000 într-un catalizator pentru discuții necesare despre obiectificarea și hipersexualizarea femeii pe scenă.

https://www.bisteatru.ro/

NĂSCUT ÎN 2000

cu: Aneea Axentea, Andrada Grosu, Alexandra Roatiș, Shama Leah

scenariul & regia: Bogdan Sărătean

scenografia: Alexandra Budianu

univers sonor & vizual: Alexandru Radu

sound design: Alexandru Pașca

light design: Dumitru Stegărescu

PR: Oana Șchiau

asistente de proiect: Oana Șchiau, Flavia Ranf