Revoluția ”detronată”

Am așteptat cu mare interes noua producție Jurnal de România.1989  creată de Carmen Lidia Vidu la Teatrul Național din București. E întotdeauna loc să afli mai multe despre un asemenea subiect, iar mărturiile personale, autentice, nefabricate teatral pe care se bazează această serie de spectacole create de regizoare[1] garantează un unghi proaspăt de vedere, o abordare neașteptată, iluminatoare pentru spectator.

Din varii motive, spectacolul, programat să aibă premiera în jurul aniversării a 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 a suferit o serie de amânări, până când instalarea în martie 2020 a stării de urgență a făcut imposibilă întâlnirea cu publicul. L-am văzut, în sfârșit, abia pe 25 iulie, în condiții speciale, în aer liber, pe acoperișul TNB, cu măsuri de protecție și foarte puțini oameni în acest spațiu foarte aproape de cer și departe de zgomotul străzilor. Ecranul imens, de 33 m lungime și 21 m înălțime pe care erau ”aruncate” proiecțiile constituind marca acestei serii de spectacole (multimedia Cristina Baciu) era impresionant, îți crea senzația că imaginile te înconjoară, iar emoția întâlnirii vii cu actorii după aproape patru luni a fost copleșitoare. Pe scenă s-au succedat patru dintre actorii TNB, de vârste diferite și cu experiențe personale diverse, cu toții evocând momentul Revoluției, așa cum l-au trăit ei.

După „coperta” muzicală creată de Florentina Țilea cu un mic cântec pe care în copilărie l-a cântat împreună cu tatăl ei, la o serbare a corului Armatei, ținând locul fratelui ei mai mare bolnav au urmat pe rând cei patru protagoniști, fiecare spunându-și povestea reconstituită din materiale vizuale proiectate pe fundal și propriile cuvinte adresate direct publicului. Florentina Țilea mai apare ulterior pentru a povesti cum a descoperit întâmplător cercul de actorie și s-a transformat în ”recitatoarea lui Ceaușescu”, fiind parte dintr-un mic grup de copii selectați pentru a rosti discursuri de întâmpinare și poeme omagiale cu ocazia vizitelor cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu în teritoriu. Fără să nutrească sentimente neapărat pozitive pentru cel pe care îl ”pupase” de 5 ori și îl ciupise o dată în aceste contexte omagiale, tânăra actriță a mărturisit că a văzut Revoluția la televizor și a plâns când Ceaușescu a fost executat. Povestea colegului ei Daniel Badale venea din direcția ”combatantului”, dat fiind că la Revoluție actorul era în armată, pe atunci obligatorie. Deși mai mult s-a plimbat cu tancul prin Capitală și a tras un singur foc și acela în gol, pe fereastră, ca să nu treacă Revoluția fără să-și folosească arma din dotare, Daniel Badale a simțit și el cum acel moment a marcat un punct de referință în viața lui, dedicată ulterior teatrului.

Cea mai cunoscută dintre toate a fost povestea de la Revoluție a lui Ion Caramitru, actorul care a devenit una dintre fețele ”fresh” ale evenimentului, alături de poetul Mircea Dinescu și tânărul inginer Petre Roman. Deși multe dintre detaliile acestei povești au circulat deja în spațiul public sub diverse forme, și cu toate că în unele clipe actorul își amintea prea mult că este… actor, au existat momente în care mărturia lui Caramitru a căpătat autenticitatea care este cheia reușitei acestui tip de spectacol. Detaliile din existența personală, începând cu istoria zbuciumată a familiei de aromâni din care provine, fotografiile din arhiva personală și tonul direct pe care l-a atins, după renunțarea la straturile de teatralitate acumulate în decenii de carieră, au fost fundamentele acestei autenticități.

Foto: Vlad Lăzărescu

Oana Pellea a depus mărturia poate cea mai mișcătoare a serii fiindcă pentru ea momentul Revoluției din decembrie 1989 a coincis cu o revoluție personală, a pus punct unei rătăciri visătoare în care tânăra fată protejată de familie se instalase fără să-și dea seama și a deschis traseul unei existențe asumate, responsabile. Dincolo de ceea ce a construit pe scenă sau în filme, dacă Oana Pellea este astăzi cine este – cetățeanul responsabil, care ia poziție publică atunci când simte că e nevoie de ea, omul întreg – asta a început atunci, la Revoluție. Și ar fi fost frumos să se întâmple la fel cu mult mai mulți oameni din România.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor elemente reușite ale spectacolului, ceva lipsește din Jurnal de România.1989. Impresionanta desfășurare de mijloace tehnice de ultimă oră, imaginația implicată în împachetarea spectaculoasă a acestor povești pentru ochiul și mintea spectatorului contemporan, nimic nu putea schimba faptul că subiectul în sine a devenit în câteva luni pur și simplu caduc, perimat. Deși stă în centrul transformării societății românești în ultimele trei decenii, deși ne-a afectat viața tuturor celor care trăim în această societate, deși s-a scris enorm despre și ea și cu toate astea sunt încă multe întrebări rămase fără răspuns – așa cum corect s-a subliniat în spectacol – Revoluția din decembrie 1989 a fost „detronată” în ultimele luni de un eveniment mult mai amplu, global, care ne include: pandemia COVID-19. Când în jurul tău mor enorm de mulți oameni de toate vârstele, când întreg globul e conectat la ultimele știri despre numărul victimelor, aspectele bolii, metodele de apărare și speranța unui vaccin care să oprească avalanșa spre moarte, e foarte greu să mai găsești relevant un eveniment petrecut în urmă cu trei decenii. În acest context, la care se adaugă faptul că în 30 de ani s-a nuanțat cu foarte multe prilejuri anticomunismul reverberant care anima Piața Universității în anii 90 și care în spectacol revenea fără nuanțe, spectacolul pierdea un lucru esențial: relevanța subiectului său.

Nostalgia și evocarea amintirilor sunt un lux, ele pot interveni pe un fond de relaxare și echilibru, ceea ce nu e posibil când te afli într-o stare de alertă. E imposibil să uiți, mai ales când ești într-o sală în care toți spectatorii poartă mască și scaunele sunt plasate la distanță unele de altele, că pe prima pagină a ”Jurnalului României de azi”, din iulie 2020, se află cu totul altceva, iar tipul de spectacol propus de Carmen Lidia Vidu în Jurnale nu este deloc escapist, ci dimpotrivă, te obligă la reflecție asupra momentului. Această funcție esențială a proiectului se pierde, din păcate, cel puțin pentru moment.

Teatrul actualității are și el riscurile lui.

[1] Proiectul Jurnal de România include până acum spectacolele Jurnal de România. Timișoara; Jurnal de România. Constanța și Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, două scurtmetraje (My Romanian Diary şi Jurnal de România. Jurnal de musulman) precum și o expoziție.