Jurnal de România la Bacău – o analiză psihologică

Fiecare episod din seria Jurnalelor de România create de regizoarea Carmen Lidia Vidu (la Sf. Gheorghe, la Constanța, la Timișoara, mai nou la Bacău) poartă în el ceva din amprenta orașului asupra căruia se oprește, iar în asta constă reușita proiectului. Dar mai e ceva, ceva care se regăsește în toate episoadele și care devine partea cea mai dureroasă a concluziilor trase de către spectator. Cum interviurile pe care se bazeză spectacolele sunt luate actorilor din teatrele respective, ei fiind filtrul prin care se vede orașul, dincolo de opiniile lor civice se vede foarte adesea dezamăgirea, pierderea pasiunii sau chiar a interesului pentru meserie, din cauza contextelor nefavorabile creativității. Protagoniștii jurnalelor sunt actori care au văzut șansa de a deveni celebri trecând pe lângă ei și îndepărtându-se în trecutul pe care îl povestesc, actrițe care și-au dorit să schimbe ceva și au concurat sau au preluat funcția de manager, eșuând în încercarea lor de a face lucrurile mai bune, tineri actori care nu mai văd orizontul, și-au pierdut speranța și nu mai cred în ce fac. În aceste spectacole se văd multe lucruri despre fibra intimă a orașelor, ceea ce este relevant pentru marea masă de spectatori, dar dincolo de asta se vede și starea psihică a oamenilor din teatru. Jurnalele devin un fel de ședință de psihoterapie pentru teatrul românesc, care are o imensă nevoie de terapie, de vindecare, de recăpătare a speranței. Acum, în plină pandemie ? o să întrebați… Da, poate chiar acum e cel mai bun moment, fiindcă suntem nevoiți cu toții să încetinim goana în care eram cu toții înscriși, avem ceva timp să ne facem curățenie nu doar în casă, ci și în spirit. În cazul actorilor, al tuturor celor care lucrează în teatru, asta include aflarea răspunsului la întrebări de genul : de ce vreau să mai fac teatru ? mai cred în vocația mea pentru scenă ? oare aș fi mai util și mai împlinit în altă parte ?

E foarte trist să vezi talentul risipindu-se. Ca observator al teatrului românesc de peste 20 de ani am văzut asta mai mult decât aș fi crezut că e posibil. O văd în continuare. Neîmplinirea potențialului este marcă națională, iar Jurnalele de România atrag atenția lucid asupra acestui lucru, prin vorbele celor intervievați, selectate astfel încât să dea o imagine cât mai complexă asupra realității.

Unele aspecte dintre cele menționate mai sus se văd și în Jurnal. Bacău, cel mai recent episod al acestei serii care ne pune oglinda națională în față. În spectacolul produs de Teatrul Municipal ”Bacovia” predomină dezamăgirea față de edili, cărora nu le pasă de  vechile clădiri de patrimoniu ale orașului, lăsate în ruină – Casa lui Vasile Alecsandri, născut aici, Palatul Mărăști din centru, unde se află și sediul teatrului – așa cum nu le-a păsat de-a lungul timpului dacă au sau nu o trupă de actori în oraș. Din scurta istorie animată a teatrului băcăuan, cu care se deschide spectacolul, reiese că în acest oraș s-a dus o adevărată luptă pentru teatru înainte de venirea comuniștilor la putere, abia acela fiind punctul din care existența unei trupe stabile și a unui teatru de repertoriu a devenit posibilă, în 1948. Cel mai probabil, fără susținerea publică, teatrul din Bacău s-ar întoarce exact în același punct al luptei pentru supraviețuire, ca de altfel în multe alte orașe ale țării. Cine are, cu adevărat, nevoie de teatru?

Regizoarea devine ochiul limpede și editorul acestui ziar tridimensional pe care, cu ajutorul ilustratoarei ”partner-in-crime” Cristina Baciu, îl aduce pe scenă. ”Citim” și în acest ziar despre pierdere, despre risipa umană, despre ratare și resemnare, dar și despre o brumă de speranță. Avem și în episodul băcăuan actori care au trecut foarte aproape pe lângă celebritate, fără a face pasul clar înspre aceasta, avem și o actriță, Eliza Noemi Judeu, care și-a luat inima în dinți și a devenit manager, văzându-și din păcate eforturile disprețuite, mandatului ei punându-i-se capăt chiar după premiera acestui spectacol. Și mai avem multă muzică, fiindcă doi dintre cei patru actori aleși pentru spectacol se exprimă bine prin intermediul cântecului. De la Viorel Petru Baltag, fost interpret de muzică ușoară, care își amintește cel mai bine vremurile de dinainte de 1989, când ”Chiar dacă nu-ți plăcea, trebuia să-ți placă, asta era concluzia!” și până la foarte tânăra Bianca Babașa, care cântă împreună cu familia ei mixtă, româno-romă, cântecul Țara asta, încheiat cu un îndemn de participare la proteste, un lucru esențial pare că s-a schimbat: resemnarea de atunci a fost înlocuită azi de speranța schimbării. Dacă pe scenă atmosfera e în continuare mai degrabă sumbră, iar Palatul Mărăști continuă să fie un adevărat pericol pentru trecători, fațada fiind acoperită cu un giulgiu care să oprească bucățile de zid care cad, în plan civic există ceva speranță, nu în ultimul rând dată și de discursul coerent și educat al noului primar USR intervievat pentru spectacol.

Jucat fără spectatori, într-un teatru închis din cauza pandemiei, și transmis online  pe 27 martie, de Ziua Internațională a Teatrului, Jurnal.Bacău a fost însoțit și de un mesaj din partea directoarei Teatrului Bacovia, Eliza Noemi Judeu, care se încheia astfel: ”La Mulți Ani, Teatrule! Îți doresc să-ți aduci aminte cine ești, cât ești și ce argumente puternice ai! Nepăsarea nu aparține creatorilor de Teatru.” Cuvintele aveau acoperire în repertoriul despre care se poate citi pe site, incluzând piese noi de Maria Manolescu Borșa și Elise Wilk, spectacole pentru întreaga familie și acest Jurnal, toate create în ultimul an de activitate. La scurtă vreme după premiera Jurnalului, s-a anunțat rezultatul evaluării mandatului ei în anul 2020, comisia sancționând activitatea directoarei și, foarte posibil, atitudinea ei. Unii cred în continuare că nepăsarea aparține creatorilor de teatru, care ar trebui să se ocupe doar cu bună dispoziția publicului, nu cu educarea și trezirea conștiinței lui. Pentru ei, ”ziarul” trebuie să conțină doar glume, iar escapismul e singura soluție la angoasele prezentului. Dacă e să-i urez și eu ceva de ziua lui, aș spune: ”Teatrule, îți doresc să nu te supui niciodată acestor convenții simpliste!”