(In)vizibil și (In)corect: teatrul ca ghid de autocunoaștere

Când construiești un spectacol mergi prin întuneric, ne amintește Leta Popescu în introducerea la spectacolul ei-colaj (In)vizibil[1], de unde și zicala despre regizor care ar fi ”un ghid în întuneric”, atribuită lui Peter Brook. La începutul spectacolului în care i-a ”ghidat” pe actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, regizoarea își face autocritica prin vocea unei actrițe care începe să vorbească în întuneric, devenind vizibilă treptat. ”Din vizibile și invizibile a ieșit un spectacol”, spune actrița în numele regizoarei, iar ce vom vedea în ceea ce urmează este că aceste ”vizibile și invizibile” au fost coagulate împreună de un scenariu regizoral original care a adus laolaltă  fragmente de poeme și imagini scenice, alegeri subiective care au construit o imagine coerentă, uneori cinică, alteori dulce-amară despre aventura de a fi în lume.

De la cadrul amplu – Planeta, Europa, România, Cluj/Kolosvar – la cel intim – Familia, Cuplul, Individul – spectacolul creează, prin scene dedicate fiecărui capitol, premisele pentru o introspecție necesară. Regizoarea, asistată de asistentul de dramaturgie și traducătorul spectacolului, Andrei Dósa, a ales poemele astfel încât să propună unghiuri de vedere alternative, neconforme, capabile să deschidă noi perspective, fie mizând pe note patetice puse în scenă cu autoironie, dar și cu empatie (Gândăcelul de Elena Farago), fie pe neașteptate izbucniri extrovertite din oratoriul feminist (Ladik Katalin), fie pe o melancolie intimistă, expresie a unei fragilități aproape palpabile (Dan Sociu). Caleidoscopului poetic îi corespund scene ce propun spectatorului un puzzle ce poate fi dezlegat prin conexiuni asociative, provocându-l să-și reactiveze propriile cunoștințe literare, muzicale, imagistice și provocându-l astfel să intre în acest joc intenționat fragmentat. Europa este expusă sub formă de nimfă rușinată de propria nuditate într-o dioramă de muzeu, apoi transformată într-o oaie amintind de Miorița – ”oaia prevestitoare care vorbește maghiară”- pentru a face trecerea de la capitolul Europa la capitolul România. Într-o scenă ulterioară asistăm la deconstrucția unei poezii celebre – Gândăcelul de Elena Farago – la masa unei familii care discută interculturalitatea într-un dialog amestecând delicios româna cu maghiara. Sau invers.

În timp ce tonul crește și argumentele se diluează, peste masa familiei coboară planeta, amenințând să-i strivească, amintindu-le ceea ce spune un vers dintr-un poem anterior ”eu zic că de la un punct încolo începi să semeni cu orașul în care stai”. Imaginea Clujului multicultural chestionat de chiar locuitorii săi face trecerea de la capitolul Cluj/Kolosvar la capitolul Familia. Așa cum actrița Eszter Roman, cu un chip ce exprimă inocența, trece brusc de la recitarea poeziei Gândăcelul la un poem erotic incluzând imaginea brutală a unei invitații la sex lansate de o femeie unui bărbat. Pe tot parcursul acestor scene, muzica și fondul sonor joacă un rol esențial în crearea unui mediu atemporal și desprins de realitate, în ciuda elementelor realiste prezente, care sunt concurate de apariții simbolice, cum este planeta (un corp butaforic care coboară din podul scenei deasupra mesei familiei, apoi se mută deasupra cuplului, cei doi ajungând să o poarte singuri pe umerii lor). Sonorități amintind de Meredith Monk sau de Peter Glass, în spectacolele create împreună cu Robert Wilson, induc un aer suprarealist scenelor, plasând în mod benefic spectacolul între genuri și trezind curiozitatea vie și contrariată a spectatorului. Spectacolul se încheie cu un fragment de ”jurnal de poet singur” în care e contemplată solitudinea finală, de care nici o ființă nu poate scăpa, cu addenda ”Măcar să spunem la final/A fost o onoare”, ceea ce ar putea fi, la o adică, morala spectacolului, dacă un asemenea concept de spectacol nu ar exclude de facto orice ar putea semăna, didacticist, a mesaj sau morală.

Regizoarea Leta Popescu reușește în (In)vizibil un demers original surprinzător, cinic și emoționant în doze echilibrate, o mostră de teatru postdramatic construit pe pilonii sensibilității contemporane a poeților, singurii capabili să ne amintească ce animă omenirea – și anume spiritul ei.

(IN)CORECT. Foto Doru Vatavului

***

Am ajuns târziu să văd acest spectacol, în versiunea sa online, difuzată în cadrul festivalului Interferențe 2020. Tot online am văzut în aceași perioadă și un alt spectacol ce face parte din trilogia semnată de Leta Popescu[2], o producție a Reactor de creație și experiment din Cluj. Pentru (In)corect, cea mai personală din cele trei producții, regizoarea scrie și textul spectacolului, adăugându-i un ”strat” video alcătuit din filmări din arhiva propriei familii. Pretextul este o vacanță în Deltă cu familia lărgită – tata, fratele, mătușa cu soțul și fiul ei – dar în absența mamei, absență care doare. În dialoguri sunt reciclate clișee binecunoscute despre săraci, bogați, romi, pocăiți, străini, vegani, iar zicerile de tipul ”armata te face bărbat”, ”unguroaicele sunt bune la pat”, ”femeile nu trebuie să amâne, că rămân nemăritate”, redau ceva din ”ethosul local”, recognoscibil de către orice locuitor din România.

Notele intimiste au însă o valoare mai general valabilă, fiindcă se referă la trauma maturizării, a ruperii treptate de ”cuibul familial” în care te-ai simțit protejat și apărat, cel puțin când familia a fost una cât de cât echilibrată. În cuvintele autoarei (așa cum le țin eu minte): ”Amintește-ți, când mergi acasă în vacanță și te simți în plus, totul e mult mai mic, nu te regăsești în nimic, și apoi te bagi în toate proiectele ca să nu te întorci acolo”. ”Amintește-ți!” este îndemnul repetat de multe ori, intenționat, pe parcursul spectacolului, începând chiar cu scena introductivă, citită distanțat de către actori, de pe foi de hârtie ținute în mână, ca la o repetiție cu public. În această fază actorii parcurg textul ghid introductiv în mod colectiv și ”anunță” că interpretează un personaj menționat în acest text ridicând în sus mâna dreaptă. Urmează intrarea propriu-zisă în roluri, dar dinamica postdramatică a spectacolului impune pe parcurs noi distanțări, dintre care cea mai semnificativă generează o scenă în sine, pe parcursul căreia actorii devin în mod explicit autoreflexivi. Aici actorii își joacă rolul, apoi explică publicului ce simte personajul și acest du-te vino continuă până când ipostazele se amestecă și o actriță (Oana Mardare) începe să se întrebe „cine sunt eu?”, confirmând astfel că granița dintre ficțiune și realitate a devenit vizibilă în mod intenționat/programatic. ”Câți de eu sunt în mine!!!” exclamă actrița.

E admirabilă capacitatea acestor tineri actori – Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emőke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Teodor Rus, Doru Taloș[3] – de a devoala mecanismele intime ale teatrului, de a parcurge cu siguranță profesionistă aceste drumuri de la sine la personaj și invers, de la personaj la propria identitate, fără ezitări și fără a diminua participarea lor la partea de ficțiune a spectacolului! Scriitura curajoasă a Letei Popescu impune acest slalom complicat între realitate și ficțiune, între planul amintirii și cel al spectacolului, iar regizoarea din ea creează în același scop scene simbolice în care chipurile actorilor sunt puse în retroproiector, ca niște obiecte în prim-plan. Impresionează și scena în care discursul mătușii capătă accente suprarealiste prin țipuriturile adăugate în mod neașteptat (excelentă Oana Mardare în acest rol de compoziție cu multe nuanțe) sau scena în care Alexandra Caras cântă o doină sfâșietoare suspendând timpul acțiunii, al spectacolului și al privitorilor deopotrivă.

Chiar dacă spectacolul are în centrul său acțiunea banală în sine a vacanței revelatoare în care e devoalată ipocrizia familiei, dublată de șantajul emoțional practicat de cei mai în vârstă față de cei mai tineri membrii ai acesteia (”am avut grijă de voi, v-am cărat mâncare, v-am spălat, amintește-ți Ramona!”), sensurile sale sunt mai profunde. O cheie se află în discursul tatălui: ”generația noastră gândește în perspectivă, generația lor doar în moment, eu i-am învățat cum să se descurce dar nu știu dacă ei au băgat la cap!” care explică distanța dintre generații, accentuată de mentalități și experiențe diferite, care nu mai pot fi negociate. Aici apare cel mai vizibil granița între ce pare unora corect și altora incorect. Iar diferența este exprimată vizual prin costumarea fiicei de către tată în… broască, animalul cel mai prezent în Deltă și semnificativ pentru o ”punere în abis” necesară, deși poate puțin forțată: ”suntem cu toții broaște orăcăind în continuu”, spunea regizoarea într-un interviu dat cu ocazia premierei.[4]

O altă cheie de interpretare e dată de scena de climax a spectacolului, în care cei doi frați – care își amintesc de copilărie și își mărturisesc cum duc cu ei senzațiile frustre și extrem de puternice de atunci – alergatul prin colb, sunetul piedicii de la căruță și al pașilor cailor, senzația de libertate când strigau a recunoaștere, la întoarcerea căruței lor ”Ăștia-s!!”. Cum poți integra acest bagaj emoțional într-o viață eminamente urbană, contemporană, ale cărei ritmuri sunt complet diferite? Din nou, distanța dintre lumi diferite devine dureros de evidentă și vorbește generației noastre aflate pe drumul care o desparte definitiv de generația de dinaintea ei: ”Avem joburi pe care părinții noștri nici măcar nu le înțeleg, poate nici nu ar trebui să le înțeleagă”. Îmi amintesc exact când m-am gândit la asta pentru prima dată!

Final cu ieșire din scenă a actorilor în zgomotul unui oraș contemporan zgomotos, peste care se aude un bocet popular sfâșietor. Ecranul de proiecție din fundal se desface în bucăți, asemeni vieții contemporane, fragmentate și lipsite de coerența simplă de altădată.

[1] Textele colate sunt semnate de următorii autori: Dan Sociu, Andrei Doboş, Alexandra Pâzgu, Vlad Moldovan, Stelian Müller, Petro Ionescu și Raul Coldea, V. Leac, Ionuţ Chiva, Szálinger Balázs, Elena Vlădăreanu, André Ferenc, Domonkos István, Ladik Katalin, Horváth Benji/ Actori: Andras Buzasi, Aron Dimeny, Lorand Farkas, Eszter Roman, Emoke Kato, Csilla Varga, Gabor Viola/ Regie Leta Popescu, decor, instalații video, animații Mihai Păcurar, mișcare scenică Ferenc Sinko, muzica Magor Bocsardi, regie tehnică Eniko Albert, mulțumiri Vlad Moldovan

[2] cel de al treilea spectacol, (In)credibil a fost produs de Teatrul Național Timișoara

[3] (In)corect: Text și regie : Leta Popescu, Scenografie: Lucia Mărneanu, Atmosferă sonoră: Oana Hodade, Colaj video: Doru Vatavului, Mișcare scenică: Farid Fairuz, Asistență de regie și pregătire muzicală: Dominik M. Iabloncic

[4] https://transilvaniareporter.ro/actualitate/incorect-la-reactor-si-debutul-dramaturgic-al-regizoarei-leta-popescu-un-spectacol-cu-trei-tineri-o-unguroaica-si-patru-batrani/