Stop. Și de la capăt

În toamna lui 2020, după cea de a 7-a ediție a Platformei Internaționale de Teatru București organizate în plină pandemie, am scris rândurile de mai jos pe care am tot amânat să le public, nici eu nu știu sigur de ce. Opt luni mai târziu, citindu-le, le-am găsit la fel de adevărate. Așa că astăzi știu că trebuie să pun punct final acestui proiect de care am fost extrem de atașată și care a implicat zeci de artiști din țară și din străinătate și a inclus zeci de ore de discuții pe temele alese în fiecare an, în acord cu dinamica societății. Le mulțumesc tuturor celor implicați, celor care au susținut proiectul și l-au finanțat, celor care și în acest an m-au întrebat când are loc festivalul și ce temă va avea, ceea ce mă face să cred că îl așteptau cu interes, și nu în ultimul rând micii echipe fără de care PITB nu s-ar fi putut întâmpla.

București, octombrie 2020. Acum 7 ani, spre sfârșitul lui august, eram la Festivalul de la Edinburgh și vedeam câte 3-4 spectacole pe zi la invitația British Council, care organiza acolo un Showcase de noi spectacole. Remarcam că sunt mult mai multe spectacole create și jucate de femei și eram plină de admirație pentru ele. Mă aflam la capătul unei experiențe extraordinare, un an ca Visiting Scholar la New York University, unde ajunsesem grație unei burse Fulbright. Urma să mă întorc în România și exploram idei de proiecte pentru acolo. Plecasem la New York după experiența destul de traumatică a directoratului artistic al FNT, 2008-2009-2010, trei ani de luptă cu o mentalitate retrogradă a ”patriarhiei teatrale românești”, trei ani în care auzisem de prea multe ori de-acum celebra replică ”asta nu e teatru”….Pentru Romeo Castellucci, pentru Rimini Protokoll, pentru Rodrigo Garcia, și pentru alții, pe care îi adusesem la București convinsă că vor avea un impact major asupra creativității artiștilor români. Nu a fost un gest înțeles, parțial din vina mea, fiindcă probabil am pus problema prea abrupt. Dar un impact a avut, totuși, așa cum aveam să aflu ani mai târziu, chiar de la unii dintre artiștii ”treziți” de aceste întâlniri. Pentru mine însă experiența FNT a lăsat un gust amar, în special din cauza lipsei de dialog real, consistent, despre conținut și despre nevoia de reorganizare a festivalului: îmi amintesc că la finalul mandatului meu, în decembrie 2010, am trimis Senatului UNITER un material cu propuneri de reorganizare și îmbunătățire a structurii FNT și a modalității de selecție. Nu am primit nici măcar un mesaj de răspuns. Unele din propunerile de atunci sunt în continuare valide, iar nevoia de reorganizare a FNT a devenit și mai clară în acest an, odată cu pandemia.

Revenind, la Edinburgh, în 2013, am început să mă întreb cum ar fi să organizez un cu totul alt fel de festival? După cel foarte mare, FNT, cu bugete de aproape 1 milion de euro și zeci de spectacole în principal din țară jucate în toate teatrele din București, aș fi vrut să fie unul extrem de mic, care să dureze doar câteva zile și să aibă o temă anume, care să fie dezbătută în profunzime în spectacole, discuții și alte tipuri de evenimente artistice, deopotrivă din țară și din străinătate, pe cât posibil coproducții mixte, cu artiști români stabiliți peste granițe – erau din ce în ce mai mulți – și cu formule artistice hibride și metode de lucru colaborative. Teatrul nu mai e demult ”pur” niciunde în lume, el se îmbogățește din întâlnirile reale cu alte arte.

Tot acolo, la Edinburgh, am găsit și prima temă, Viitorul este feminin, iar odată întoarsă în țară am deschis prima ediție a Platformei Internaționale de Teatru București, în parteneriat cu ARCUB, în toamna lui 2014.

Sunt foarte mândră de acest proiect – PITB – nu regret nici o clipă că mi-am consumat enorm de multă energie pentru a-l construi, însă cred că a ajuns în 2020 la un bun sfârșit. Au fost 7 ani, 7 ediții, 7 teme relevante pentru societatea de azi – Viitorul este feminin, Familia contemporană, Migrația/Celălalt, Europa?, istoria cu i mic, Revoluția mea, Ne arde casa – atât de relevante încât au provocat coincidențe extraordinare, culminând cu organizarea ultimei ediții pandemice, în plină criză sanitară globală. Dar cum să mai organizezi încă o ediție de festival după cea cu tema Ne arde casa?

Ioana Marchidan în ”Bucharest. Human installation” Foto Lavinia Cioacă

Și, mai ales, cum să continui un festival voit mic, într-o societate care valorizează ”cultura pe baze numerice”, unde autoritățile declară fără jenă că vor sprijini în special ”marile festivaluri” – pe care le preferă și sponsorii, desigur – și că susțin inițiativele producătoare de încasări, în disprețul creativității, al educației și al experimentului. Pentru cine contează ceea ce facem? Nu pot să nu mă întreb, fiindcă eu construiesc doar proiecte în care cred, și crezând mă dedic lor, de la primul până la ultimul pas – să strâng fonduri, să comisionez echipe, să conving oameni și instituții să ne fie parteneri, să aduc spectatori în sală și să-i angajez în discuții care lasă urme, să infiltrez în repertorii piese noi, cu ecou contemporan, care lipsesc în multe teatre de stat. Dar pandemia a pus un stop acestor inițiative, ale noastre, ale tuturor. Pe mine m-a făcut să mă gândesc serios la utilitatea unor asemenea proiecte, la sensul lor real, profund, imediat și pe termen mediu și lung. E greu să aproximezi impactul, de fapt e imposibil, iar asta e ceva care mă oprește din drum. Un alt lucru este imprevizibilitatea de care suferă în acest moment, și nu se știe pentru cât timp încă, toate demersurile noastre, toată activitatea culturală.

Vom avea spectacole live sau online? Vom putea să ne mai convingem spectatorii să cumpere bilete după luni de consum cultural online gratuit sau poate că e bine ca tot consumul cultural online să fie gratuit? Dar cine va asigura resursele pentru noile producții digitale și din ce vor trăi artiștii care le fac? Nu în ultimul rând, e cineva în spatele camerei video când camera e off?

Un alt lucru profund afectat este statutul de independent, pe care Platforma, la fel ca toate celelalte proiecte pe care le-am inițiat de-a lungul ultimilor 10 ani de curatoriat cultural, și l-a asumat fără ezitare, chiar dacă era drumul cel mai greu. Dar asta se întâmpla într-un timp în care statutul de independent nu era o stigmă și o pedeapsă, ci o șansă, aceea de a construi, de a fi liber, de a crește odată cu un întreg sector cultural emancipator, a cărui contribuție era apreciată, dacă nu de autorități, atunci măcar de breasla artistică și de noul public pe care cu greu îl construiam cu toții, noi, independenții, de la un eveniment la altul. Astăzi, și asta pare că s-a prăbușit, sub apăsarea crizei de sănătate și în perspectiva crizei economice care ne așteaptă ca urmare a lock-down-ului.

Ce am înțeles eu în aceste luni de stare de urgență, de alertă, de implozie a unui sistem cultural nereformat de prea multă vreme? Nu suntem pregătiți pentru solidaritate în breasla artistică, nici măcar în situație de criză, nu suntem pregătiți pentru a ne muta online producțiile și evenimentele artistice, nu suntem pregătiți pentru a ne reinventa ca mișcare culturală, și nici să supraviețuim ca independenți în absența unui suport guvernamental.

Iar eu nu sunt pregătită să mă întorc de unde am plecat: adică la dependența de stat, care asigură supraviețuirea în special a marilor evenimente tip vitrină, oferind subvenție pe baze numerice, nu de calitate a conținutului. Și cerând în schimb, implicit, un anume tip de înregimentare. Caut un anume fel de libertate pe care numai circulația ideilor o poate asigura, fluxul acela nebănuit care animă orice societate și pe care un act artistic cu sens trebuie să-l prindă din zbor, să-l imortalizeze și să-l redea societății într-o formă creativă, curajoasă, chiar cu riscul de a auzi replica ”asta nu e teatru”. Caut parteneri reali de dialog, de construcție, iar pentru o vreme simt că asta va fi din ce în ce mai greu, că va interveni din nou supraviețuirea pe cont propriu, și că altele sunt prioritățile.

Nu e nimic de regretat în asta. Trebuie să fim realiști și să acceptăm că arta și cultura nu pot fi prioritatea în etapa imediat următoare. Că e nevoie de o reașezare, în primul rând financiară și administrativă, a instituțiilor culturale și abia mai apoi de o reinventare a conținutului produs de acestea. Rezultatul alegerilor locale dă speranță, sper ca alegerile parlamentare să o confirme. Și mai sper că nu se va ajunge la implementarea perspectivei liberale asupra culturii. Îmi amintesc și acum o discuție cu un reprezentant de seamă al acestui partid care îmi explica cum se duce el cu familia să vadă ”spectacole adevărate” la Londra, în West End, fiindcă noi nu suntem în stare să producem nici măcar un musical ca lumea. Astăzi suntem în stare. Astăzi musicalurile ”ca lumea”, după rețetă, ajung în finala Galei Uniter, și se bat pentru ”cel mai bun spectacol al anului”. Am ajuns în acel punct – să sperăm că nu fără întoarcere – în care încasările sunt net mai importante decât creativitatea. Avem nevoie ca de aer de o reformă administrativă, dar mai ales de o viziune care să pună conținutul înaintea banului. Dar se mai pot oare echilibra cele două?

Simt nevoia să mă opresc pentru un timp, fiindcă am ajuns într-un punct zero. Nu pot să mai pornesc o nouă cursă până când nu știu unde îmi propun să ajung și care ar fi traseul. Nu am decât punctul de start. Care este și el destul de blurat. Poate că viitorul stă în revizitarea trecutului cu mijloace investigative și recuperarea din el a unor înțelesuri care să ne ajute să mergem mai departe. Poate că pașii următori trebuie să fie mai înceți, mai conștient făcuți, mai echilibrați. Poate că nu mai trebuie să călătorim atât de mult, să consumăm atât de mult, să ne risipim atât de mult. Îmi iau timp să mă gândesc la toate astea atent, pentru o vreme. Nu știu în acest moment dacă va mai exista o nouă ediție a Platformei Internaționale de Teatru București. Nu știu dacă celelalte proiecte la care am lucrat de-a lungul anilor  – Harta senzorială a Bucureștiului, Microistoria, Dicționarul multimedia al teatrului românesc, Teatrul ca rezistență – vor putea continua.

Dar faptul de a nu știi, de a te întreba, e un nou început.