Atitudini în teatrul românesc. Managerii.
Gianina Cărbunariu: „Un proiect managerial se construiește cu efortul, inventivitatea și loialitatea resursei umane” (scrisori)

În primele luni ale anului 2024, vom cunoaște atitudinile managerilor de teatru din România, domni și doamne directoare care conduc teatrele de repertoriu de limbă română, pentru publicul adult. Încercăm să punem pe hârtie (și mai ales pe ecrane) starea teatrului românesc văzută din interior în 2024. Parte a cercetării doctorale a regizoarei Leta Popescu, publicăm astăzi, la rubrica „Atitudini în teatrul românesc (scrisori)”, răspunsul Gianinei Cărbunariu, ex-manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț.

Dragă doamnă ex-manager Gianina Cărbunariu,

N-am găsit noi timp de scrisori când încă erai directoare, dar m-am bucurat să aflu că acum ești ușor mai disponibilă pentru câteva rânduri. Te-ai retras din funcția de manager al Teatrului Tineretului în aprilie 2024, după 7 ani de activitate. Ai făcut o postare pe Facebook în care ai trecut în pagină câteva din realizările tale. La fel, destule informații se găsesc pe site-ul teatrului, bine pus la punct. Prin urmare, nu-mi propun să transformăm scrisoare noastră într-un raport de activitate ci mai degrabă într-o destăinuire, atât cât consideri tu că poate fi destăinuit. Cred că tot pe site am găsit mai demult caietul de sarcini de la Piatra Neamț sau poate chiar proiectul de management. Comparând ce era trecut pe hârtie cu activitatea pe care o cunosc de la distanță, se vede că ți-ai făcut treaba. Ar mai fi fost ceva ce n-ai apucat să faci? Ai vreun regret?

Gianina Cărbunariu. Credit foto: Barna Nemethi

Dragă Leta,

Am reușit să fac multe lucruri în cei 7 ani și sunt, cum e și firesc, și lucruri pe care nu am apucat să le fac. Evident, am un oarecare regret, însă știu că am făcut toate demersurile posibile și că la un moment dat nu a mai depins doar de mine și de tenacitatea sau de competența echipei cu care am lucrat. În proiectul de management cu care am cîștigat concursul în 2017 exista o propunere de reabilitare și de reconversie a spațiului unde, atunci cînd am ajuns, se aflau, de ani buni, atelierele de tîmplărie, pictură și mecanică. Acest spațiu, aflat acum în proprietatea Consiliului Județean, a adăpostit între anii 1934 – 1960 Muzeul Arheologic din Piatra Neamț, fondat de preotul Constantin Matasă, personalitate importantă a arheologiei românești. Ideea mea, prezentată în planul de management inițial, a fost de a reabilita acea clădire aflată într-un stadiu avansat de degradare și de a o reda circuitului cultural. Ar fi putut (ar putea încă) să fie un excelent spațiu dedicat spectacolelor, proiecțiilor de film, repetițiilor, atelierelor de creație, precum și un spațiu de întîlnire pentru comunitatea locuitorilor de toate vîrstele din cartierul Precista din Piatra Neamț. Ar fi putut fi primul spațiu de teatru comunitar realizat de un teatru de stat din România. În 2019, el a ajuns într-adevăr pe lista CNI pentru reabilitare și reconversie, însă a venit pandemia și s-a oprit orice lucrare, apoi ne-am confruntat cu situația în care, deși proprietarii din zonă au semnat pentru și au întîmpinat cu entuziasm această inițiativă, unul dintre vecini nu a acceptat să semneze că este de acord cu înființarea unui teatru în vecinătatea casei lui.

Fotografie din pandemie, din cadrul intervenției „Va urma. Ghid performativ pentru spectator”. Foto: Arhiva teatrului

Cred că nu am reușit să coagulez o trupă care să aibă interese și o etică a muncii comune, dar acest lucru e de înțeles pentru că eu nu am găsit posturi libere. Deci nu am putut să angajez un grup de actori care să fie interesați și să vină în mod special pentru proiectul meu (așa cum se întîmplă în multe teatre din străinătate). În cazul de față, au fost actori care au înțeles proiectul, care știau și parcursul meu artistic și care au fost parteneri de dialog foarte buni și devotați, însă au fost și alții care nu au înțeles sau nu s-au regăsit în direcțiile propuse de mine. Și cu unii și cu ceilalți am încercat să lucrez și să construiesc proiecte și programe din care toată lumea să aibă de cîștigat profesional.

Un alt lucru care nu s-a întîmplat, deși existau toate premisele în 2017, au fost turneele TT în străinătate. Spre exemplu, în 2020 ar fi trebuit să jucăm la Volksbuhne în Berlin, în Festivalul PostWest, timp de o săptămînă, un spectacol scris și regizat de mine la Teatrul Tineretului. Din cauza pandemiei însă, spectacolul a fost înlocuit cu un eseu vizual, iar festivalul s-a mutat online. Multe din alte colaborări și propuneri de participări în turnee au căzut și lucrurile s-au legat mult mai greu după 2021. Pandemia a fost o frînă în acest sens, însă trebuie să recunosc că m-a silit să îmi reinventez niște direcții curatoriale și de dezvoltare de public local, ceea ce pînă la urmă a fost un lucru bun.

Din cauza plafonării cheltuielilor în toamna lui 2023, a trebuit să renunț la una dintre cele 3 producții programate în perioada octombrie – decembrie. Evident, am renunțat la producția pe care urma să o regizez eu și am reușit să realizăm totuși celelalte două spectacole create de Ciprian Nechita și Clemens Bechtel. Îmi pare rău că nu am reușit să duc acel proiect pînă la capăt pentru că e o temă care ar fi interesat atît publicul tînăr, cît și generația părinților și am făcut o documentare vastă cu profesori de literatură română din Neamț, atît din mediul rural, cît și din mediul urban.

Nu am avut, din păcate, resursele financiare și nici resursa umană suficientă pentru a digitaliza arhiva TT, o arhivă foarte bogată și utilă. Ea există și sper ca în viitor să existe dorința să se găsească resursele pentru acest proiect.

Dat fiind faptul că pînă în iulie 2023 am fost sub monitorizarea post-renovare, nu s-a putut realiza reabilitarea acoperișului și a subsolului teatrului. Cînd am venit în 2017 se desprindeau deja țigle, ploua în scenă, aveam efectiv coșmaruri gîndindu-mă la accidentele care s-ar fi putut întîmpla. Am făcut numeroase sesizări la primărie (cei care au realizat proiectul), s-au făcut reparații, însă problema a rămas. În secunda doi după ce s-a terminat monitorizarea, împreună cu Anca Plugaru, directoarea adjunctă, am început demersurile pentru a realiza un proiect competent de reabilitare, pentru a obține toate avizele necesare și pentru a obține finanțarea de la CJ. În acest moment suntem la finalul acestui demers, lucrarea se va realiza după plecarea mea. Sper ca de data asta să se lucreze cu responsabilitate pentru că e vorba de siguranța trecătorilor, a publicului și a angajaților. Deci aici nu am neapărat regrete, ci doar speranța că eforturile noastre vor duce la ceva bun.

Teatrul Tineretului, fațadă surprinsă în spectacolul „Va urma. Pe Planeta Oglindă” de Gianina Cărbunariu. Foto: Arhiva teatrului

L.P: Nu pot însă să nu te întreb, ce i-am întrebat și pe colegii tăi: nu ți se pare (sau nu ți s-a părut) că instituția pe care ai condus-o are în fișa postului prea multe obiective? Când mă uit pe ROF-urile teatrelor în general îmi vine în minte o singură întrebare: poate un teatru de repertoriu să îndeplinească atâtea roluri? Ce înțeleg eu e că teatrul, „promovând valorile naționale și universale”, trebuie să facă spectacole și pentru tineri, și pentru pensionari; să facă și modern, și clasic; și educație și divertisment; să promoveze tinerele talente, să dezvolte cadre de laborator și cercetare, să susțină dramaturgia românească contemporană, și desigur, să organizează turnee, să participe la festivaluri, să asigure vizibilitate internațională. Dacă se poate, să meargă și prin sate, comune, orașe mai mici. Apoi, să-și facă propriile publicații, să întrețină arhiva și tot așa, și tot așa. Peste toate, teatrul trebuie să raporteze un număr cât mai mare de încasări și să mai închirieze și sălile, fie pentru bani, fie în cadrul colaborărilor cu alte instituții din oraș. În caz că le-ai făcut pe toate, cum  de a fost posibil? Și o altă întrebare care se naște de aici este: când trebuie să faci de toate pentru toți, cum îi mai dai și identitate unui teatru? Tu ai făcut un teatru cu de toate pentru toți sau ai mizat mai degrabă pe specificul teatrului, adică pe tineret? Dacă pui accentul doar pe un public țintă, nu pierzi o altă parte de public?

Gianina Cărbunariu: Eu nu consider că sunt foarte multe sarcini și obiective. În orice caz, nu mi se pare că sunt imposibil de realizat. Tot ce ai enumerat mai sus are logică. Trebuie să avem grijă de arhive, altfel nu poți construi o identitate și un parcurs al unei instituții de cultură. Ca teatru finanțat de un consiliu județean trebuie să ai antene în toată zona și să faci toate eforturile pentru a ajunge și în locuri în care oferta culturală e aproape inexistentă. Asta e misiunea unui teatru care activează într-o comunitate. Un teatru din București are sau ar trebui să aibă un anume profil, dat fiind faptul că sunt mai multe și pot să își construiască fiecare cîte o identitate. Teatrul Tineretului din Piatra Neamț are o tradiție clară, cea a experimentului, a inovației, a echipelor care se adună în jurul unui proiect îndrăzneț, care lucrează cu regizori interesați să chestioneze canoanele. Fiind un teatru tînăr într-un oraș mic, în care s-a dezvoltat cam în același timp și peisajul industrial, oamenii de diferite vîrste, cu educație diferită, mergeau la teatru, era o obișnuință. Deci era și un teatru popular. Am încercat să construiesc pornind de la aceste tradiții. Atunci cînd a primit numele de Teatrul Tineretului gîndul din spate a fost și la tinerețea spiritului, nu doar la publicul tînăr. Ce am încercat să facem a fost să producem spectacole pentru public tînăr și foarte tînăr la care adulții să poată veni cu interes și plăcere, precum și spectacole pentru adulți care, prin riscurile estetice asumate, să provoace și publicul de adolescenți. Am încercat să păstrez o direcție clară, cea a conectării la realitate, a riscului estetic, încercînd în același timp să ne adresăm unor publicuri diferite. Nu am făcut de toate pentru toți în stilul supermarket J. Am încercat însă să propun o strategie curatorială incluzivă. Nu a fost ușor avînd în vedere bugetele modeste. Cînd nu ai bani, trebuie să fii inventiv. Anul acesta a fost cel mai complicat: bugetul aprobat reprezintă doar o treime din ce am cerut acum 4 ani (cînd cheltuielile erau de două ori mai mici).

Teatrul Tineretului, Sala Mare. Foto: Arhiva teatrului

Teatrul nu trebuie neapărat să închirieze săli pentru bani – poate să o facă, dar numai dacă se dorește acest lucru. Eu am fost deschisă propunerilor de parteneriat sau colaborare care nu au adus neapărat mulți bani (uneori deloc), ci au atras un nou tip de public, au adus un capital simbolic instituției și, nu în ultimul rînd, au ajutat mediul independent teatral, au creat o imagine de spațiu interdisciplinar și incluziv (prin concerte de muzică, proiecții de filme, conferințe, ateliere, rezidențe de creație, spectacole realizate de adolescenți și copii). A trebuit să imaginez un proiect într-un oraș mic, într-o regiune precară, în care tinerii, adulții și seniorii să își dorească să vină la teatru, să se bucure de oferta culturală existentă, să intre în dialog între ei și cu artiștii. De altfel, titlul proiectului meu a fost „Teatrul Tineretului – CO-Laborator de creație”. Din momentul în care am ajuns și pînă acum au existat constant proiecte în care spectatorii a fost implicați în realizarea spectacolelor în perioada de cercetare și interviuri și chiar și ca participanți în producții. Există proiecte care activează anumite comunități, alte proiecte adresate anumitor grupuri, iar uneori aceste grupuri se intersectează, alteori nu. Însă imaginea TT trebuie să fie aceea a unei instituții de cultură cu ușile și geamurile deschise spre toată lumea. Spre exemplu, sloganul teatral de anul acesta, „orașulpriveșteteatrulpriveșteorașul”,  își găsește reprezentarea în scenă prin diferite spectacole și activități în care oamenii din oraș sunt colaboratori la proces. Publicul tînăr este interesat de un anumit fel de a interacționa, de anumite teme și subiecte, însă asta nu înseamnă că nu pot gusta și înțelege revizitarea unui text clasic. Fiind un oraș cu multe licee, sigur că am încercat să aducem publicul tînăr prin spectacolele, activitățile și programele propuse. Însă am creat programe pentru spectatori de toate vîrstele, am dezvoltat proiecte care să se adreseze și grupurilor marginalizate, vulnerabile, din mediul urban și rural. În primul an de management aproape am triplat numărul de spectatori. Iar managementul se judecă și în funcție de cifre, deci cred că asta arată că am atras publicuri diferite. Practic, cifrele arată că am cîștigat public, nu că am fi pierdut. Evident, nu poți mulțumi pe toată lumea, dar cred că importantă e construcția solidă, crearea unei oferte culturale consistente, nu să flirtezi cu gusturile unora sau altora.

În fața Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Foto: Arhiva Teatrului

În ceea ce privește proiectele naționale și internaționale, acestea vin sau nu vin spre teatru, aici depinde foarte mult de vizibilitatea și infrastructura teatrului (dacă e un teatru mare sau nu, cu bugete mari sau nu) sau, cum a fost în cazul meu, depinde de relațiile profesionale ale echipei manageriale, relații dezvoltate în timp. Nu există obligativitatea, prin contract, să derulezi astfel de proiecte. Sigur, ele ar trebui să fie văzute ca un plus atunci cînd ordonatorul de credite este de bună credință și înțelege valoarea financiară și mai ales simbolică a unor astfel de proiecte. Dar nu este și nici nu poate să fie o obligație contractuală. Pînă la urmă astfel de proiecte se cîștigă în urma unor concursuri foarte competitive și nu poți garanta că asta se va întîmpla.

Eu am înțeles munca mea la Teatrul Tineretului ca pe un proiect artistic, în care viziunea asupra lumii și a teatrului să fie una incluzivă, păstrînd  în același timp tradiția clară a inovației. Acest proiect avea nevoie, evident, de o identitate vizuală pregnantă și vie, iar pentru aceasta, imediat cum am ajuns, am lucrat cu artiști vizuali foarte creativi: Mihai Păcurar, Sorina Vasilescu, Levente Benedek. Cred că am fost primul teatru de stat din România care a făcut acest lucru într-un mod conștient și sistematic. Nu a fost o inițiativă salutată cu prea mare entuziasm pe plan local, a existat un întreg scandal legat de realizarea noului logo. Ironia face ca noul logo, realizat de Sorina Vasilescu după o atentă documentare în arhivele TT,  să îl fi reluat și reinventat stilistic pe cel din anii ‘60 – ‘70. Însă anumiți oameni din zonă erau foarte pasionați de îngeri: credeau cu tărie și fără să verifice în arhivele TT că simbolul folosit ca logo pentru cîțiva ani, pînă la venirea mea, ar reprezenta un înger. Nu știau că este imaginea de pe afișul spectacolului „Tinerețe fără bătrînețe” regizat de Cătălina Buzoianu în anii ‘70, o imagine foarte frumoasă, dar care nu era potrivită ca logo. A existat atunci chiar o petiție împotriva mea, în care eram descrisă ca cineva care „omoară îngerii”. Eu doream să construim o identitate vizuală în pas cu vremurile și în acord cu proiectul meu curatorial. Am făcut asta și am și explicat de ce, făcînd apel la arhiva TT.

Nu în ultimul rînd, echipa managerială trebuie să încerce să utileze teatrul cu echipamente performante, care să facă posibilă realizarea unor proiecte artistice care să răspundă viziunii artiștilor și spectatorilor din secolul 21. Spațiul instituției trebuie să atragă, să surprindă, să invite la dialog, să se reinventeze în fiecare stagiune și, pe cît posibil, programul curatorial trebuie să propună extinderea spațiului simbolic și în alte zone, în afara imobilului, să intervină în locuri non-convenționale pentru a le (și a se)  revitaliza.

Teatrul Tineretului, pictură murală de Saddo

L.P.: Pe lângă  activitatea principală a instituție, aceea de producător de spectacole, de construcție repertorială, la Piatra Neamț am găsit și o construcție extra-repertorială. Pe lângă festival, au fost întâlniri cu liceeni, laboratoare de tot felul. Mulți directori de teatru susțin că o construcție extra-repertorială are nevoie de o altă resursă umană, sau de o altă infrastructură, sau de alți bani. Au existat toate aceste lucruri la Piatra? Ai avut mai mulți bani și o altă infrastructură? Ai avut o echipă, o trupă de actori „altfel” decât în restul României? Sau poate e vorba de o altă resursă, aceea a imaginație, a curajului și-a muncii necontenite?

Gianina Cărbunariu: Am avut probabil un buget mult mai modest decît multe alte teatre, fiind situați într-o regiune săracă a țării. Deci nu am avut mai mult, asta în nici un caz. În ceea ce mă privește, tot ce am lucrat ca artist, cele două spectacole și alte evenimente, le-am făcut pro bono. Nu vreau să mă laud, dar la acest moment cred că anumite lucruri trebuie spuse foarte clar. Am revenit în Piatra Neamț pentru a lucra la TT și din rațiuni sentimentale: acolo am văzut prima dată teatru și cred că sunt artista de astăzi datorită acestei întîlniri. Așa că am simțit că trebuie să ofer ceva înapoi unui loc care mi-a dat atît de mult și am făcut-o cu bucurie.

Resursa umană a fost o problemă, pentru că nefiind oraș universitar, foarte puțini tineri sau adulți au disponibilitatea de a se muta într-un oraș mic cum e Piatra Neamț pentru a lucra în secretariatul literar, de exemplu, departament care, pentru mine, este „creierul teatrului”. Cînd am ajuns, în 2017, jumătate din „creierul teatrului” era atrofiat: era angajat un consultant artistic cu studii de inginer energetician și o referentă care nu avea decît studii de liceu (se transformase un post de studii superioare pentru ca ea să poată fi angajată). Cei doi au plecat la scurt timp după venirea mea și am reușit să aduc oameni competenți în secretariatul literar. Totuși, trebuie să recunosc că am găsit aici o persoană extrem de dedicată și inteligentă, cu care am lucrat în toți acești 7 ani și am reușit să ajungem să comunicăm foarte bine, să ne definim termenii, să ne înțelegem fără prea multe explicații. Este vorba de Raluca Naclad, coordonatoarea proiectelor educaționale (printre alte multe sarcini pe care le-a realizat în cadrul departamentului literar și artistic). Raluca a fost un om de bază pentru proiectul meu, în care componenta educațională a fost prioritară. Apoi am adus în echipă alți oameni care au făcut posibile proiectele din stagiune și festivalul, dar și construcția extra-repertorială. Am avut și colaboratori externi pe anumite proiecte (sociologii Valer Simion Cosma și Claudiu Harabagiu). Dintre oamenii care au muncit enorm pe parcursul acestor ani i-aș numi în mod special pe regizorul și dramaturgul Daniel Chirilă și pe Vlad Socea, cei doi șefi ai departamentului literar, ambii cu experiență în teatru și în organizare, interesați de proiectele sociale și educaționale. Ei au coordonat echipele de consultanți artistici din care au făcut parte, în momente diferite, Paula Geangalău, Lucian Branea, Gențiana Ionescu, Oana Balaci și Raluca Naclad. Tot ei au lucrat împreună cu artiștii vizuali Sorina Vasilescu, Benedek Levente și Mihai Păcurar, cu fotograful Marius Șumlea și artistul video Emilian Floareș.

De asemenea, trebuie să spun că se poate alege foarte ușor praful de cel mai interesant și mai vizionar proiect curatorial dacă nu există o echipă administrativă care să te ajute să îl construiești pas cu pas. Eu am avut norocul să o am alături, chiar de la început, pe Anca Plugaru, directoarea adjunctă a TT. Avînd studii de limbi clasice, dar și studii de economie (MBA în economie) și experiență într-un mediu privat performant, fiind și pasionată de teatru și de artă în general, Anca Plugaru a fost partenera mea în această aventură, cea alături de care am căutat și găsit soluții chiar și în situații care păreau imposibile. Loialitatea ei față de proiectul propus de mine a fost deplină. Am funcționat ca un binom artistic – administrativ, avînd aceleași principii, valori morale și aceeași rezistență. Am avut, desigur, sprijinul departamentului economic, condus de Ramona Pristavu, o directoare economică extrem de bine pregătită.

În ceea ce privește departamentul tehnic, aici lucrurile sunt mai complicate, în mare parte din cauza salariilor mici (față de onorariile din zona evenimentelor, zona de entertainment). Totuși, și aici am avut norocul de a avea un regizor tehnic devotat, Cristi Ionescu, un om care iubește teatrul, probabil unul dintre cei mai buni și mai educați regizori tehnici pe care i-am întîlnit în 20 de ani de meserie. Un alt om de încredere la scenă este Gabi Horea, șeful mașinist, care a coordonat impecabil echipa. Și, desigur, am avut șansa să colaborez cu Brîndușa Mircea, șefa de producție a TT, care este și ea foarte bine pregătită și devotată. Dintre colaboratorii externi vreau neapărat să îl menționez pe light-designer-ul Cristian Niculescu, cel care ne-a consiliat tot timpul pe partea de dotare tehnică a teatrului și cu care am colaborat la toate edițiile Festivalului.

Am avut șefi de departamente cu care am colaborat excelent și numai datorită lor am putut realiza toate programele și proiectele propuse. Și am avut norocul să găsesc acolo oameni care iubesc teatrul și artiștii, începînd cu portarii și șoferul instituției, cu costumierele, doamna care face machiajul, recuziterii, sufleurul, apoi secretara teatrului și doamnele de la agenția de bilete. Munca acestor oameni „din spate”, oameni de cele mai multe ori invizibili pentru public, m-a impresionat și m-a emoționat întotdeauna.

Un proiect managerial se construiește cu efortul, inventivitatea și loialitatea resursei umane. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care au susținut acest proiect.

Avînd multe colaborări în țară și în străinătate de-a lungul timpului, am cunoscut alți manageri și alți artiști, iar toate aceste relații personale și profesionale le-am pus în slujba instituției. Mi-am folosit capitalul simbolic ca resursă pentru a suplini, pentru a îmbunătăți în acest fel bugetele oferite de ordonatorul de credite și pentru a iniția un dialog artistic cu un context național și internațional. Am avut și am în continuare susținerea unor manageri performanți, m-am consultat cu ei atunci cînd am avut nevoie și am învățat foarte multe lucruri urmărind cum se fac lucrurile în alte instituții din România sau din afară. Participarea în cele două proiecte europene cu finanțare de la Europa Creativă le datorez invitației venite din partea lui Claudio Longhi, directorul Teatrului Piccolo din Milano, precum și a lui Tom Leick-Burns, directorul Theatre de la Ville de Luxembourg.

Agenția de bilete cu desenele lui Dan Perjovschi

L.P.: Ne-am întâlnit la un moment dat la un festival de teatru în Polonia, cred că amândouă eram simple spectatoare (eu cu siguranță). Într-o pauză între spectacole, la o țigară, am vorbit scurt despre ceva, nu-mai știu ce, dar îmi amintesc că eu am emis o prejudecată despre români sau despre mine ca româncă și tu mi-ai retezat-o scurt: „nu e adevărat! nu-ți face bine gândirea asta, de ce am fi noi mai prejos ca artiști decât alții?” (citat aproximativ) Mi-a rămas în minte tonul acelui „nu-i adevărat!”, unul care emana, de fapt, un alt tip de mentalitate. E știut faptul că cel care rămâne acasă, care nu iese din sânul familiei, orașului, țării etc își poate crea un complex de inferioritate. Îl am și eu, și alții într-o mai mică sau mai mare măsură. Pare că tu nu îl ai (că doar te-ai plimbat atâta) Sau îl ai? L-ai avut vreodată? Sunt curioasă deci, mergând pe drumul mentalităților, ce „nu-i adevărat!” din miturile teatrului românesc, ce lamentări te-au sâcâit în cei 7 ani și ce prejudecată ai reușit să spargi. Cred că atitudinile pozitive ne contaminează la fel de mult ca cele negative, așa că te invit să împărtășești cu noi lucruri cu care vrei să molipsești managementul de teatru din România! Ce „nu-i adevărat!” și sigur se poate face (și merită să se facă) într-un teatru din provincie? (mai mulți colegi s-au simțit ușor lezați de acest „provincie” dar eu mă refer strict la sensul din dicționar, adică „din afara capitalei”, unde dinamicele culturale sunt altele).

Gianina Cărbunariu: Pe mine provincia și comunitățile mici mă provoacă, sunt foarte multe lucruri pentru care merită să muncești și să te zbați în astfel de contexte. Mă obosește însă „provincialismul mental” pe care îl putem vedea atît în anumite contexte din provincie, cît și la case mai mari.

Am și eu un complex de inferioritate în anumite situații, ca orice om. Dar cred că asta mă motivează cumva, mă pune în situația de a-mi testa niște limite și de a testa și limitele contextului. Cum să faci totuși lucruri interesante cu bani puțini, în condiții grele, uneori chiar ostile? Asta mi se pare o provocare.

Nu e adevărat că oamenilor le place doar teatrul comercial, cu vedete. Nu e adevărat că oamenii nu doresc să participe la evenimente culturale, dimpotrivă: în provincie unde sunt puține ocazii de socializare, teatrul poate fi un loc de întîlnire foarte atractiv dacă este și un loc de discuții, un loc al experiențelor semnificative. Nu e adevărat că publicului îi plac doar spectacolele ușoare, de comedie sau că sunt interesați să vadă doar montări ale unor texte clasice. Nu e adevărat că spectatorii nu recunosc un act artistic de calitate, chiar dacă e vorba de experimente și de căutări.

Fotografie din Festivalul de teatru Piatra Neamț, Scena mobilă (Sala Ceahlău)

L.P.: Am scris pe Facebook la rândul meu o postare prin care îmi doream să atrag atenția asupra faptului că reușitele unui manager nu vorbesc despre reușitele unui sistem, și dacă foarte puțin reușesc să clădească o instituție cu sens e, din păcate, un merit pe persoană fizică și nu unul sistemic. Te-ai lovit și tu de sistem? Ce ai schimba categoric din rădăcini? Dacă ai avea o putere magică ce îți permite să bați din palme și să schimbi o problemă uriașă, pentru ce ai bate din palme? Întrebarea se leagă cu exercițiul de imaginație pe care l-am propus până acum: să zicem că răspunsul tău la această scrisoare va fi citit de Peștișorul de aur care îți va îndeplini 3 dorințe legate de soarta teatrului românesc și de cea a teatrului din Piatra Neamț. Care e lista ta de dorințe ca ex-manager de teatru din România 2024?

Gianina Cărbunariu:  În primul rînd mi-aș dori schimbarea legislației, îmbunătățirea legilor 189 și OUG21, însă după o consultare temeinică cu reprezentanți ai tuturor tipurilor de instituție culturală care funcționează după aceste legi. Foarte important: să se și respecte cu strictețe legile în vigoare. Tot la nivel legislativ, mi se pare vital ca salarizarea să încurajeze tinerii tehnicieni (sunet, lumini, video) să vină și să rămînă în teatre. Avem nevoie de ei pentru a putea crea spectacole care să reflecte lumea secolului 21.

Mi-aș dori o mobilitate mult mai mare în interiorul sistemului, astfel încît un manager să își poată construi o echipă devotată proiectului propus. Managerul trebuie să aibă posibilitatea să construiască, nu să fie un musafir într-un context înghețat, inert și neîncrezător în schimbare. Cred că trebuie păstrate și consolidate trupele permanente, trebuie ca oamenii să aibă o stabilitate, dar în același timp trebuie găsită o soluție pentru a echilibra lucrurile și pentru a infuza mereu sînge proaspăt în sistem.

Mi-aș dori eliminarea și penalizarea oricăror încercări de intervenție politică în programul curatorial, promovarea competenței și a onestității și organizarea unor concursuri și evaluări ale managementului instituțiilor de cultură cît mai transparente și mai corecte.

Mulțumesc pentru întrebări! Sunt binevenite, mai ales în acest moment în care, inevitabil, îmi evaluez și eu o etapă de 7 ani de muncă, ani în care am învățat și am descoperit multe lucruri despre instituțiile de stat, despre legislație, despre curatoriat și administrație și, nu în ultimul rînd, despre oameni.

Îți doresc mult succes și inspirație în toate proiectele tale!

Gianina

Citește și:
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Anna Maria Popa: „Managementul cultural e ca mersul pe sârmă” (scrisori)
Atitudini în teatru românesc. Managerii. Angela Zarojanu: „Teatrul este un instrument care te ferește de ignoranță” (scrisori)
Atitudini în teatru românesc. Managerii. Bogdan Costea: „În provincie se poate face teatru de calitate” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Florin Toma: „Teatrul românesc e într-un joc de Monopoly” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Eduard Burghelea: „Un manager nu este singur la cârma unei instituții.” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Irina Bodea-Radu: „Mizăm pe regenerarea urbană prin cultură” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Radu Macrinici: „Cred în puterea teatrului de a se reinventa” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Radu Nichifor: „Dacă artiștii sunt încurajați pot muta munții” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Ovidiu Caița: „Trupele locale au o valoare vitală în comunitățile lor” (scrisori)