Exercițiu de memorie: Teatrul LUNI de la Green Hours – după 20 de ani

Într-o discuție cu cîțiva artiști, undeva la început de 1999 (sau mai spre vară, cînd am organizat o primă Gala LUNI!?) deci la ceva mai mult de un an de la inițierea sa mai degrabă întîmplătoare, am simțit pentru prima dată că ne putem considera teatru. Din ce îmi aduc aminte, ori Dorina Crișan Rusu, ori Coca Bloos a zis la un moment dat că odată ce s-a început cu ziua de luni (ziua de relache în teatrul „oficial”), poate ar trebui ca ăsta să îi fie numele. Teatrul LUNI. Și așa a rămas…

Sînt numeroase momentele memorabile, pe care Scena.ro mă roagă să le amintesc, dar să încep cu cele faste!

I: vizionarea, în cămăruța regizoratului TNB, a viitorului spectacol Chantan au lait, căruia Maia Morgenstern și Dorina Crișan Rusu îi pregătiseră titlul O beție cu Marx, după volumul de poezii al lui Mircea Dinescu. Am sugerat schimbarea titlului, gîndindu-mă la jocul de sonorități dintre “Chantant” – cîntînd  și înțelesul în limba română ducînd cu gîndul înspre Șantan – “dezmăț” și încă  celebra strigare „ole, ole…(Ceaușescu nu mai e)”. Am tăiat “t”-ul asumat, am făcut din OLR ‘au lait”. Artistele au acceptat …și așa a rămas. Personal, cu cele două mari artiste performînd la 2 metri de mine ca unic privitor, am fost super emoționat și am avut probabil pentru prima dată sentimentul de „catharsis” al spectatorului.

II: „Gala LUNI”. Începusem spectacolele regulate de teatru în clubul de jazz Green Hours în urma succesului antractelor mini-teatrale organizate în pauzele concertelor și utilizînd pentru (mini)costurile de producție și pentru plata artiștilor sponsorizarea de 1000 $/lună oferită – pentru o perioadă de, cred, 6 luni (poate un an?) – activităților artistice și culturale ale clubului de către CONEX (precedentul românesc al Vodafone-ului). Încheindu-se contractul, am continuat să susțin cheltuielile strict din încasările de bar, pînă la un moment dat, cînd acestea s-au dovedit insuficiente. Și mă hotărîsem să închei programul nostru teatral cu o gală care să prezinte cele 7 sau 8 spectacole ce reprezentau stagiunea acestui (cafe) teatru (încă) fără nume. Și-atunci Maia, Coca Bloos, Dorina Crișan Rusu, cumnata mea Mihaela Rădescu, au insistat să continuăm să jucăm fără plată. Adică fără să fie plătite (nu existau bilete de intrare în acea vreme în Green, nici nu mă gîndeam la așa ceva… cum să pui bilete de intrare într-un bar, fie el club de jazz…!?) Ceilalți artiști implicați au acceptat și ei, și așa a rămas. Timp de peste un an, artiștii teatrului din Green au jucat fără să fie remunerați. Apoi, cînd deja am ajuns să fim teatru „cu nume” și chiar cu „bilete”, numite ani de zile „artists charge”, au reînceput plățile, diminuate sensibil față de începuturi. Iar Gala LUNI a fost un nou moment de emoție puternică pentru subsemnatul, însemnînd conștientizarea că existăm cumva ca teatru!

III: primul premiu – de fapt două, în toamna lui ’99, la prima ediție a festivalului HumOrror. Coca Bloos – premiul pentru interpretare (o excursie de 3 zile la Paris); iar Marele Premiu – Green Hours, pentru spectacolul Azi mă… UBU (după Jarry). Marele Premiu a însemnat și suma de 5000 $. (Ceea ce a dus și la primul moment nefast pentru noi, tînăra regizoare chemată de Coca, practic ca asistent de regie, solicitînd o parte mai mare decît artiștii din scenă și decît cea a „teatrului” însuși).

IV:  prima deplasare într-un festival internațional. În 1999 sau 2000, la Thun, în Elveția, am fost propuși de regretata Gabriela Tudor, directoarea Pro Helvetia Romania. Am fost cu spectacolul Alcool, Amar…Amor, al Mihaelei Rădescu și Dorinei Crișan Rusu (coregrafia, Florin Fieroiu). Cred că aici ne-am prezentat prima oară și cu numele anglicizat „MONDAY Theatre @ Green Hours”.

V: revelația Ada Milea și bucuria de a fi invitat-o în București pentru concertele-i geniale și pentru acel splendid și „altfel” prim spectacol pus de Radu Afrim în București, la noi – No Mom’s Land …după „o fostă idee de S. Beckett” (în 2000, cred).

VI: colaborarea singulară și inedită cu Teatrul ACT (în perioada în care era coordonat de Adrian Bratfanof),  în producerea primelor două ediţii ale Festivalului de Teatru Independent (INDEPENDENT Off, în anul 2000 și UnderGreenAct – 2001).

VII: Florin Piersic Jr – cîştigător în 2004 al premiului UNITER pentru Cel mai bun actor în rol principal, pentru rolurile din  Sex, Drugs, Rock and Roll (Eric Bogosian) la Teatrul LUNI de la Green Hours, 2003. A fost vorba, între altele, de primul premiu UNITER acordat cuiva din zona teatrului independent!

VIII: inițierea, în iarna lui 2003 parcă, la propunerea Mihaelei Michailov și a lui Piersic Jr. a programului „TEATRU DE CONSUM” – 9 regizori, 9 premiere, 90 de reprezentaţii, dintre care s-au concretizat 5 premiere și care a debutat cu „nebunia” Kinky ZoOne, spectacolul lui Radu Afrim. Nu pot să nu menționez și aproape legendarul Stop The Tempo al Gianinei Cărbunariu, ce poate fi considerat, probabil, startul teatrului social – chiar politic – din România. Programul a condus în 2005 la acordarea, de către UNITER, a Premiului de Excelență în 2004, pentru întîia dată, unei entități (Teatrul LUNI de la Green Hours) și nu unei persoane.

IX: întîlnirea de grație (și de drum lung) a Teatrului LUNI și a mea personal cu Lia Bugnar și punerea în scenă a primelor sale două texte, Aici nu se simte (în regia lui Dabija) și Oase pentru Otto, cu ale căror variante în engleză, MONDAY Theatre a cîștigat Marele Premiu al ESB Dublin Fringe Festival în 2004, fiind comisionat pentru prezentarea unei noi producții în ediția următoare a festivalului irlandez.

X: prietenia profesională și de asemenea personală cu Peca Ștefan și Ana Mărgineanu (primul preluînd comisionarea pentru Dublin Fringe și scriind în engleză The Sunshine Play, Ana semnînd regia noii producții). Spectacolul a avut premiera mondială la Dublin în 2005, iar teatrul din Green (prin Peca), a obținut încă un premiu – BEST PLAY – Relationship Drama, acordat de LONDON FRINGE REPORT AWARDS, în 2006. Va fi una dintre cele mai jucate producții ale noastre, de-a lungul cîtorva ani, în engleză și în română, în țară și în străinătate, din Petersburg pînă în New York.

Dar clipele de grație au alternat cu momente gri sau chiar nefaste.

Deși undeva după împlinirea a 60 de ani, mi-am propus să spun lucrurile, părerile-mi, verde și direct și concret, ori de cîte ori am ocazia, iată că nu sînt în stare să-mi respect auto-promisiunea în proporție de 100%. Am să spun doar că, cu o singură gravă excepție, momentele rele ale Green-ul, respectiv ale Teatrului LUNI, au ținut de rateurile mai bruște sau mai puțin bruște, mai dure sau mai puțin dure, survenite  în relațiile cu unii sau alții dintre artiști, adică cei pe care îi consideram printre cei mai apropiați. O parte dintre acestea mi s-au datorat parțial (și) mie, ținînd cred de rigiditatea cîtorva din vederile, „principiile” personale. Rigiditatea în general îngustează observarea obiectivă a altor opțiuni și în orice caz încetinește viteza de a înțelege input-uri noi… Adaug, totuși, că practic toate aceste relații întrerupte în anume momente, s-au compensat în întregime (sper!), după o vreme, inclusiv datorită permeabilizării subsemnatului și asumării culpei sau a părții de culpă personale. Iar raporturi prietenești și colaborări care păreau „de nereluat”, au avut și au loc. Din păcate pentru mine și psihicul meu personal –  dar nevital pentru Green Hours, care rămîne atașat doar ideii de colaborare cel puțin amiabilă și  întotdeauna deschisă cu artiștii – două sau poate chiar trei legături ce păreau foarte strînse au încetat  (fără vreo defecțiune de-a mea, personală, de acele dăți) și rupte au rămas. (…)

Revenind la alegerile artistice de la Teatrul LUNI: la începuturi a fost chiar simplu și neașteptat. Inițiasem un bar cu mini-interferențe culturale și artistice, concretizate prin momente de ghitară clasică și concerte – rare și punctuale – de jazz. Jazz-ul în cîteva din ipostazele sale – din imensa diversitate care îl străbate – era muzica pe care o ascultam cu preponderență. De altfel, deja la barul din subolul Arhitecturii – pe care îl adiministrasem împreună cu cîțiva prieteni între 1991 și 1994 – organizasem cîteva evenimente de jazz cu Mircea Tiberian și alți muzicieni, în special cu ocazia celebrelor baluri ale studenților. Firesc, am gîndit la fel și pentru noul bar (încă așa-l numeam) Green Hours. Cred că primul concert „serios” a avut loc în vara lui 95’, cu trio-ul (sau doar în solo?) Marius Popp. A ieșit cel puțin frumos și am recidivat mai rapid decît aș fi crezut, iar apoi, auto-propunerile au început să se ivească. Iar tineri artiști ai jazz-ului, încă departe de a fi considerați ca atare de reprezentanții așa-zisului mainstream autohton, au simțit oportunitatea noului spațiu și probabil deschiderea personală către direcții nebătute în zona românească, astfel că am fost împins practic la a transforma barul în… club de jazz. N-au trebuit să preseze tare, „spațiul liber” Green precum și încrederea mea – chiar naivitatea aceea pozitivă cred, de care spuneam mai sus – erau ceea le trebuia energiei lor creatoare. Cuvîntul „bar” a fost dat jos curînd de pe firma de la intrare, a început să se întîmple jazz în fiecare joi seara și Green Hours jazz-cafe luase deja naștere undeva pe la începutul lui 1996.
Același parcurs cu teatrul. O primă ocazie, aceea deschisă de fratele meu, omul de teatru Vlad Rădescu, care a propus clubului de jazz o reprezentație a one-woman-show-ului Momo, al foarte tinerei, la vremea aceea, Fülöp Erzsébet. Cred că deja, în antractele concertelor, aveau loc aproape regulat și bine primite de către public, micile scheciuri actoricești ale Mihaelei Rădescu și Liviu Pancu și Adriana Băilescu & alții, momente în care au apărut probabil prima oară pe o scenă și studenții Dragoș Bucur și Bogdan (Boogie) Dumitrache. Apoi, tot la propunerea lui Vlad, Maia și Dorina au făcut vizibil spațiul Green tinerilor artiști ai teatrului. Așa că artiștii au ales pentru mult timp, nu eu. Mai încolo, după cîțiva ani, năvala devenise aproape covîrșitoare, pe de alta mă „profesionalizasem” cumva și eu, așa că am început, cu cît mai mare discreție și atît tact de cît eram capabil, să încerc să „cern” printre propuneri, consultîndu-mă de fapt cu cîțiva dintre colaboratorii cei mai apropiați… Pot afirma cu tărie și destulă obiectivitate că Green-ul a dat puține rateuri în aceste alegeri artistice.(…)

***

Aș spune că Teatrul cu literă mare este paralel cu teatrul azi la noi. Mă refer la mainstream și independență mai ales, normal. Iar cînd zic independență în teatru, mă refer la cei ce nu își doresc să-și apropie arta sau meseria, munca, dacă vrei și talentul, atîta cît îl au sau nu – post-modern -, de Teatru. Ci vor să facă teatrul ăla de-au început să îl iubească prin liceu sau mai devreme chiar, teatrul pentru care s-au dus apoi la studii, plini de viață și de pasiune. Și cînd au terminat… au dat în jur,  cei mai mulți, de zăbrelele aranjate de sistemul în perpetuă apărare. Asta este părerea mea după peste 20 de ani de „teatru”. Cu „t” mic. Mai scurt spus, “calitatea vieții” teatrale reflectă calitatea vieții în general, adică e cam paralelă cu oamenii din Republica Mioritică – vorba Adei Milea. Așa aș caracteriza-o. Cu îndreptățire, din păcate, cred.
Dar cred în Homo Sapiens – colaboratorul. Cred că competiția artistului de teatru – sau de ce o fi el – este valabilă doar cu sine însuși. Cred de asemenea că drumul înainte trebuie continuat după înfrîngere, ca și după victorie. Și mai cred că primează colaborarea între oameni și nu concurența. Consider că Darwin a avut dreptate cu privire la teoria selecției naturale în general, dar evoluția societății umane este calitativ deosebită de cea naturală și alte legi sînt de avut în vedere.