Atitudini în teatrul românesc. Managerii.
Ovidiu Caița: „Trupele locale au o valoare vitală în comunitățile lor” (scrisori)

În primele luni ale anului 2024, vom cunoaște atitudinile managerilor de teatru din România, domni și doamne directoare care conduc teatrele de repertoriu de limbă română, pentru publicul adult. Încercăm să punem pe hârtie (și mai ales pe ecrane) starea teatrului românesc văzută din interior în 2024. Parte a cercetării doctorale a regizoarei Leta Popescu, publicăm astăzi, la rubrica „Atitudini în teatrul românesc (scrisori)”, răspunsul lui Ovidiu Caița, director artistic al Trupei „Mihai Raicu” din cadrul Teatrului de Nord Satu Mare.

Dragă domnule director Ovidiu Caița,

Ești în anul 7 de directorat artistic la Teatrul de Nord din Satu Mare care este compus din două secții: Trupa „Mihai Raicu”, de limbă română, și Trupa  „Harag György”, de limbă maghiară. Managerul general  are în subordine ambele trupe și numește directorii artistici ai celor două trupe. Prin urmare, ești director artistic al Trupei „Mihai Raicu” numit de managerul general Nagy Orbán, din 2017. Deja lucrurile stau altfel în cazul tău față de ceilalți directori și directoare prezenți în rubrica noastră căci ei sunt manageri generali. Cum funcționează, pe scurt, Teatrul de Nord din Satu Mare cu cele două trupe? Fiecare e cu activitățile și obiectivele lui, așa cum e și cazul Teatrului Național din Mureș, cu cele două trupe, sau aveți mai multe proiecte comune?

Ovidiu Caița, director artistic al Trupei „Mihai Raicu”, Teatrul de Nord din Satu Mare. Credit foto: Oana Tarța

Dragă Leta,

Greu. Funcționăm greu. Suntem practic două teatre într-o singură clădire, cu un corp administrativ, ateliere de producție și dependințe comune. Asta reduce la jumătate accesul la scenă pentru fiecare trupă sau dublează timpul de muncă al angajaților din ateliere. Da, avem trupe de actori și tehnic de scenă diferite, dar ne bazăm în tot ce înseamnă producție și infrastructură pe aceeași oameni și aceleași dotări. Și repet, timpul la scenă e înjumătățit. Din fericire, relațiile dintre cele două trupe sunt cel puțin cordiale și ne-am obișnuit să facem un slalom continuu între spații de repetiție, mai mult sau mai puțin potrivite. Dincolo de asta, orașele cu o componentă etnică atât de particulară ridică discuții de identități și apartenențe culturale de cele mai multe ori false sau neactuale, orgolii naționaliste și așa zise principii identitare. Asta creează un tip de presiune socio-culturală care nu ar trebui să existe asupra unei instituții de cultură. Să nu fiu greșit înțeles, în orașele mici există orgolii mari, cu atât mai mult în cele cu diversitate culturală și etnică mare, orgolii care se manifestă în aproape toate aspectele sociale, politice și culturale. Teatrul e doar unul dintre ele. Și îmi pare rău să o spun, dar pentru mulți dintre factorii sociali sau politici, cultura în general e cantitate neglijabilă. Îmi pare rău pentru această lungă punere în context, dar cred că e esențial să înțelegem caracterul particular al fiecărui teatru în parte, raportat la comunitatea din care face parte și pentru care ar trebui să creeze. Ceea ce ne-am propus în ultimii ani, împreună cu colegii de la Trupa „Harag György”, a fost să ne păstrăm fiecare specificul propriu, dar să construim un teatru dincolo de orgoliile și ifosele de care vorbeam mai sus. Așa că fiecare trupă are spectacole supratitrate în cealaltă limbă, facem constant showcase-uri comune, am reușit chiar și o coproducție și ne dorim să mai facem câteva.

Leta Popescu: Când mă uit pe ROF-urile teatrelor îmi vine în minte o singură întrebare: poate un teatru de repertoriu să îndeplinească atâtea obiective? Ce înțeleg eu e că teatrul, „promovând valorile naționale și universale”, trebuie să facă spectacole și pentru tineri, și pentru pensionari; să facă și modern, și clasic; și educație și divertisment; să promoveze tinerele talente, să dezvolte cadre de laborator și cercetare, să susțină dramaturgia românească contemporană, și desigur, să organizează turnee, să participe la festivaluri, să asigure vizibilitate internațională. Dacă se poate, să meargă și prin sate, comune, orașe mai mici. Apoi, să-și facă propriile publicații, să întrețină arhiva și tot așa, și tot așa. Peste toate, teatrul trebuie să raporteze un număr cât mai mare de încasări și să mai închirieze și sălile, fie pentru bani, fie în cadrul colaborărilor cu alte instituții din oraș. Nu ți se pare prea mult pentru teatrul pe care îl conduci? Și o altă întrebare care se naște de aici este: când trebuie să faci de toate pentru toți, cum îi mai dai și identitate unui teatru? Care e specificul Teatrului de Nord Satu Mare?

Fațada Teatrului de Nord Satu Mare. Foto: Arhiva teatrului

Ovidiu Caița: Ceea ce e specific pentru Teatrul de Nord este tocmai această diversitate culturală și etnică a orașului care a dus la existența unui teatru cu două trupe, singurul de acest fel din țară cu excepția Naționalului de la Târgu Mureș. Dar, așa cum ziceam, fiecare trupă a Teatrului de Nord are o identitate proprie pe care se străduiește să o definească și să o afirme cât mai clar. E oarecum ca și construcția unui brand de care comunitatea locală are nevoie – există un public constant și numeros format în cei 55 de ani de existență ai Trupei „Mihai Raicu”, dar producem și multe spectacole pentru toate categoriile de elevi (Satu Mare nu este, din păcate, un oraș universitar). Am construit programe de educație prin teatru, ateliere de scriere pentru elevi, care au produs texte pe care tot elevii le-au jucat în sala studio a teatrului sau chiar în școli, dar am făcut și spectacole stradale care s-au jucat în cartierele orașului precum și în satele din județ prin programe de accesibilizare a teatrului pentru comunitățile de la limita județului.

Teatrul poate multe pentru că e de multe feluri, așa cum există și multe feluri de public. În orașele mari, cu multe teatre, nișate – de copii, de bulevard, de comedie, naționale etc. – e mai simplu să construiești repertorii sau programe țintite pe segmente specifice de public și astfel să-ți construiești o identitate clară. Când într-o comunitate există un singur teatru el trebuie să facă tumbe în așa fel încât să acopere sau să atingă măcar tangențial preferințele sau caracteristicile unei categorii cât mai largi. Așa că în general teatrele mici produc mult pentru a acoperi toate categoriile de care vorbești tu, sau cât mai mult din ele. Cred că angajații din teatrele mici ajung să lucreze mai mult decât cei mult mai bine plătiți din, să zicem, Naționale. Din păcate, acest ritm poate să fie contraproductiv și să nu fie neapărat un câștig din punct de vedere calitativ. Iar acest lucru nu prea poți să ți-l permiți dacă vrei să rămâi atractiv pentru comunitatea pentru care lucrezi dar și interesant pentru mediul cultural din care faci parte. Acest al doilea punct e și el foarte important – prezența cât mai susținută în bula noastră teatrală e vitală pentru a reuși să atragi nume importante care să fie interesate să lucreze cu trupa, să o dezvolte profesional și să-i crească vizibilitatea. Pentru că, în mod evident, e lucrul care contează cel mai mult în această perioadă de maximă expunere media.

Aici se mai deschide o discuție – ce finanțează ordonatorul de credit ? Divertismentul sau cultura? Unui teatru local îi e imposibil să concureze cu vedetele promovate de televiziuni sau platforme media naționale venite să joace la casa de cultură cu prețuri exorbitante în spectacole de divertisment uneori îndoielnice. Și totuși, conform ROF-urilor și criteriilor din caietele de sarcini ale managerilor trebuie să o facă. Nici un ordonator de credite, mecena local sau veleitar din interiorul sau din afara teatrului nu cuantifică inovația regizorală sau dramaturgică, performanța actoricească sau noutatea tehnologică a unui spectacol. Se numără doar bilete și încasări.

Leta Popescu: Sigur, activitatea principală a instituției este cea de producător de spectacole, de construcție repertorială. Știm prea bine însă că nu poți să îndeplinești toate aceste obiective fără o minimă construcție extra-repertorială, că nu poți să faci producție după producție fără ca în jurul acestora să nu croiești mici evenimente (sau mari evenimente, cum sunt festivalurile) care să ajute la îndeplinirea obiectivelor. Ce vă lipsește vouă la Satu Mare pentru o construcție extra-repertorială trainică? Bani, resursă umană, infrastructură, timp? Ce aveți deja, pentru o astfel de construcție?

Sala mare a Teatrului de Nord Satu Mare. Foto Arhiva Teatrului

Ovidiu Caița: Cred că cel mai mult ne lipsește un festival sau poate chiar două. Dar aici iar e o discuție amplă. Sunt o mulțime de festivaluri în țară, mai mult sau mai puțin nișate sau, să zicem, curatoriate. Întrebarea e cum reușești să finanțezi aceste festivaluri și cui te adresezi cu ele. Cred că pornind de la specificul Teatrului de Nord, festivalul pe care timp de două ediții am reușit să-l producem împreună cu trupa maghiară până la întreruperea lui din perioada pandemică, a fost interesant tocmai datorită acestui dialog intercultural. Dar revin – de ce tip de festival are nevoie comunitatea pentru care lucrezi? Ce tip de spectacole vrea să vadă într-un festival și ce încerci tu, ca teatru, să-i transmiți prin spectacolele invitate? Desigur că aceste întrebări sunt esențiale și pentru construcția repertorială, cu atât mai mult atunci când organizezi un festival și nu te rezumi la un schimb de spectacole cu alte teatre care au festivaluri.

În altă ordine de idei, e o platitudine deja – tuturor ne lipsesc posturile. Și eu aș vrea mai mulți actori, mai mulți tehnicieni etc. Și evident, mai mulți bani! Ce director de teatru nu ar vrea? A… și timp. Mult mai mult timp. Măcar o parte din cel pierdut în pandemie.

Din fericire sunt și lucruri care nu ne lipsesc la Satu Mare, iar aici, în capul listei ar fi faptul că avem o trupă artistică bine sudată, de actori talentați, cu veleități multiple, care pot face față cu brio oricărui gen de construcție teatrală, de la spectacole concert, la teatru dans, teatru fizic, teatru clasic și mai nou și teatru de păpuși.

Leta Popescu: De curând am avut o întâlnire nonformală cu un manager de teatru care mi-a zis (și mi-a rămas în minte optimismul): „privind din afară, îmi imaginam mereu că nu se poate sau că e extrem de greu să faci proiecte la teatrele de stat. Acum văd că nu e chiar atât de greu și că dacă nu chiar totul, atunci multe se pot face într-un teatru”. Ai avut oare și tu un tip de revelație de acest gen, ceva care a bătut o idee preconcepută? Cred că atitudinile pozitive ne contaminează la fel de mult ca cele negative, așa că te invit să împărtășești cu noi lucruri cu care vrei să molipsești managementul de teatru din România! Ce sigur se poate face (și merită să se facă) într-un teatru din provincie?

Ovidiu Caița: Ce trebuie să se facă în orice fel de teatru este să încercăm să dezlipim de pe el eticheta de provincie. Trupele locale au o valoare vitală în comunitățile lor și trebuie să le dai credit și să investești în formarea și dezvoltarea lor pentru că practic investești într-o construcție comunitară.

Un teatru din provincie trebuie să se simtă mândru că este teatrul unei comunități. Și cred că și reciproca trebuie să fie valabilă. Un teatru de provincie nu este  mai puțin profesionist sau mai puțin dornic să evolueze sau să lucreze în tandem cu fenomenele teatrale contemporane. Majoritatea lucrătorilor culturali, fie că sunt actori, regizori, scenografi, teatrologi, au insuflată încă din facultate dorința de migrare către „centru”, către ceva (mai) mare, (mai) vizibil, (mai) grandios. Asta nu e în sine un lucru rău. Dar poate că dacă am reconfigura această etichetă de „provincie”, tinerii absolvenți sau breasla, în general, ar realiza mai ușor faptul că și în teatrele de provincie se lucrează cu entuziasm și cu același nivel de profesionalism. Și că munca lor este vitală pentru sănătatea și dezvoltarea unor comunități chiar dacă de cele mai multe ori producțiile lor ies din comunitatea locală doar cu ocazia festivalurilor din țară. Iar eu sunt foarte norocos că am parte de această mentalitate din partea trupei cu care lucrez.

Ce merită să se facă este investiția în educație. În fiecare stagiune încercăm să realizăm un proiect de educație prin teatru, de cele mai multe ori pentru comunitatea de liceeni din oraș. Ce mi s-a confirmat cu fiecare proiect încheiat este că în acest tip de lucru se poate observa cel mai limpede impactul pe care un teatru poate să-l aibă la o scară mică, dar la fel de importantă. Am avut ocazia să văd cum, de la proiect la proiect, tinerii din oraș au fost din ce în ce mai deschiși și mai entuziasmați. Au scris texte pe care le-au jucat apoi în sala studio sau în școli, participă la ateliere, învață despre teatru și despre ei. Iar ei au adus de la sine și alți oameni – prieteni, părinți, rude, colegi. M-am bucurat să văd că teatrul poate să însemne ceva și la nivel personal pentru public, nu doar local, așa cum suntem obișnuiți.

Că tot menționam de imposibilitatea teatrului de a concura cu divertismentul, mai este și imposibilitatea teatrului de a concura cu atracțiile principale ale copiilor și adolescenților din ziua de azi, care se vor răsfrânge asupra comportamentului de viitor potențial consumator de cultură. Așadar, ceea ce se poate face, cu costuri relativ reduse, cu o documentare riguroasă și cu multă răbdare, sunt proiecte de educație prin teatru, de deschidere a teatrului către publicul tânăr și de o minimă familiarizare a ceea ce înseamnă de fapt teatrul și cât de mult poate contribui la dezvoltarea proprie.

În 2019, Trupa „Mihai Raicu” împlinește 50 de ani. Foto: Arhiva teatrului

Leta Popescu: În final, hai să facem un exercițiu de imaginație! Să zicem că răspunsul tău la această scrisoare va fi citit de Peștișorul de aur care îți va îndeplini 3 dorințe legate de soarta teatrului românesc și de cea a teatrului din Satu Mare. Care e lista ta de dorințe ca director de teatru în România 2024?

Ovidiu Caița: Cred că tot stăm și-l așteptăm pe peștișorul de aur în timp ce ne uităm la caprele vecinilor. Mi-aș dori să nu mai facem asta. Dar cred că doar peștișorul de aur îmi poate îndeplini dorința.

Mi-aș dori să fiu mândru de comunitatea artistică din care se presupune că facem parte toți cei care lucrăm într-o formă sau alta prin teatrele de stat sau independente din România. Din păcate, sunt puține momentele în care am avut senzația că suntem cu adevărat o breaslă unită – unul, poate singurul, a fost acela când un spectacol de la Piatra Neamț a fost pus la zid împreună cu tot teatrul și cu directoarea instituției, de către politicienii locali și presa de partid(e). Am fost foarte mândru de felul în care a reacționat comunitatea teatrală atunci. Dacă am păstra constant această atitudine probabil că am avea o lege coerentă a teatrelor, bugete multianuale, un statut al lucrătorilor și lucrătoarelor din domeniul cultural – nu doar la artiști fac referire; etc. Și am avea mai multă grijă și empatie față de tot ceea ce înseamnă munca celorlalți – insist, indiferent că e în teatrele noastre  sau aiurea, la stat sau la independent.

Mi-aș dori mai puține verbe la condițional-optativ.

Cu drag,
Ovidiu

Citește și:
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Anna Maria Popa: „Managementul cultural e ca mersul pe sârmă” (scrisori)
Atitudini în teatru românesc. Managerii. Angela Zarojanu: „Teatrul este un instrument care te ferește de ignoranță” (scrisori)
Atitudini în teatru românesc. Managerii. Bogdan Costea: „În provincie se poate face teatru de calitate” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Florin Toma: „Teatrul românesc e într-un joc de Monopoly” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Eduard Burghelea: „Un manager nu este singur la cârma unei instituții.” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Irina Bodea-Radu: „Mizăm pe regenerarea urbană prin cultură” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Radu Macrinici: „Cred în puterea teatrului de a se reinventa” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Radu Nichifor: „Dacă artiștii sunt încurajați pot muta munții” (scrisori)
Atitudini în teatrul românesc. Managerii. Gianina Cărbunariu: „Un proiect managerial se construiește cu efortul, inventivitatea și loialitatea resursei umane” (scrisori)