Am văzut de multe ori la acest final de an, inevitabil, primele imagini difuzate de ”Televiziunea Română Liberă”, având în prim plan figurile a doi artiști, poetul Mircea Dinescu și actorul Ion Caramitru. Le-am văzut în cele câteva spectacole despre Revoluție – nu multe – create în România de către artiști independenți, le-am revăzut în minunatul Videograme dintr-o revoluție[1], și le-am găsit citate în spectacolul grupului Gob Squad, Revolution Now. ”Dar ce s-a întâmplat cu cei doi?”, m-au întrebat Sean și Simon, doi dintre membrii Gob Squad, în timp ce căutam un restaurant în Centrul vechi. Ca să răspund despre unul dintre cei doi i-am dus la Lacrimi și Sfinți. Să răspund despre cel de al doilea îmi e puțin mai greu, pentru că ceea ce s-a întâmplat cu acest personaj ne privește pe noi toți, cei care lucrăm în teatrul din România. Dar dacă tot ne-au declarat cei din studiul TVR liberi acum 30 de ani, e bine să onorăm această libertate spunând lucrurilor pe nume.
Iată pe scurt faptele: în luna iunie a acestui an a izbucnit la Teatrul Național din București o luptă intergenerațională care a declanșat un val de critici față de actuala conducere, în frunte cu actorul Ion Caramitru. Directorul, care se află la al treilea mandat de cinci ani la TNB, conduce și UNITER-uniunea oamenilor de teatru din România, încă de la înființarea din 1990, influențează miniștrii ai culturii, numește directorii Festivalului Național de Teatru, organizează și prezintă Gala Premiilor UNITER, are și inițiative pe deplin lăudabile, cum sunt campania Artiștii pentru artiști, în ajutorul creatorilor seniori sau Gala Hop pentru tinerii actori. Anul acesta a fost criticat dur, în calitatea sa de manager, de către propriii săi colegi. Alegerile sale repertoriale, comportamentul dictatorial, lipsa de dialog cu colectivul artistic erau doar câteva dintre aceste acuze, la care directorul a răspuns doar prin hârtii oficiale, redactate într-un limbaj de lemn și afișate la avizierul instituției. Actorii s-au adresat Ministerului Culturii care a deschis o anchetă și un audit, apoi a venit vara, stagiunea s-a închis și lucrurile s-au liniștit.
În toamnă, înainte să apară public rezultatul auditului de la TNB, actorul Mihai Călin i-a scris directorului Ion Caramitru o scrisoare deschisă pe Facebook, ca reacție la o întâlnire internă la care îi convocase managerul pe toți angajații teatrului. În replică, Ion Caramitru a dat un interviu amplu în care repeta de câteva ori, că auditul ”n-a găsit nimic” și TNB merge foarte bine: ”Este fenomenal. Nu există teatru care să meargă mai bine în acest moment, care să aibă atâta succes, să fie urmărit de atâta lume, care să fie vizitat de câte ori este cazul de trupe străine care pleacă de aici super impresionate. Este remarcabil. Da, lucrurile merg bine în TNB”, spunea el în interviu.[2]
Concluziile auditului nu sunt însă deloc atât de clare, cum susține Ion Caramitru în interviul său. O selecție din acestea au fost în sfârșit trimise după mai bine de o lună Sindicatului actorilor din TNB, cu care managerul se află în continuare în război. Cel puțin două puncte din acest raport, cel privind închirierea spațiilor din TNB prin decizii arbitrare cu privire la cine poate închiria spațiile și cu privire la sumele care trebuie plătite, și cel privind alegerea discreționară a platformei de vânzare a biletelor MyStage pun probleme atât financiare, cât și morale. Ne amintim cum în octombrie 2017 conducerea TNB a revoltat societatea civilă închiriind sala pentru o conferință a Coaliției pentru Familie[3]. Aceeași conducere prejudiciază spectatorii, asupra cărora se transferă comisionul vânzătorului MyStage, în condițiile în care biletele sunt deja subvenționate din taxele lor. Toate acestea, precum și alte nereguli, trebuie urmărite de organele în drept, prin urmare eu nu voi insista aici asupra lor. Colegul meu Ionuț Sociu a explicat foarte bine fiecare punct din acest raport într-un excelent articol apărut de curând.[4]
Am văzut, în schimb, înregistrarea ședinței interne din TNB unde managerul Ion Caramitru – adică bărbatul încă tânăr, cu alură eroică, care alături de Mircea Dinescu striga în decembrie 1989 ”Am învins!”- apare pe scena înaltă așezat la un prezidiu, încadrat de alți patru domni între două vârste, care fac figurație privind mai tot timpul în jos, dintre care l-am recunoscut numai pe actorul Mircea Rusu, și le vorbește de sus colegilor săi aflați în sală. ”Atacurile aiurea ale colegilor au efect de bumerang”, spune la un moment dat directorul, deraind toată vina pentru atmosfera negativă din teatru înspre cei care s-au revoltat.
Judecând la rece și comparând cele două înregistrări video, cea de din 1989 și cea din 2019, această ședință apare ca un spectacol trist, cenușiu, al unei birocrații penibile în care s-a înfundat instituția teatrală din România, în ultimii 30 de ani. Liderii sindicatului actorilor sunt declarați ”indisciplinați”, nimeni altcineva nu e lăsat să vorbească, deși unii încearcă, directorul spune ”voi aplica regulamentul mie în sută” (sic!), anunță că va da în judecată sindicatul actorilor din propriul teatru și că va cere daune materiale, arată celor prezenți un dosar cu materialele din presă în care a fost atacat, amenință că va urmări în ce joacă actorii fără să anunțe conducerea TNB. Întâmplarea face că studiez în ultima vreme arhivele CNSAS cu privire la activitatea din teatre[5], iar asemănarea cu ”ședințele de înfierare” din timpul comunismului mi s-a părut izbitoare[6]. Dar am și o observație din perspectiva lumii de azi: cel mai simplu adevăr legat de o echipă este acela că un lider contestat astfel în mod public de o parte din echipa lui e responsabil cel puțin parțial de eșec. Iar asta nu se repară nici cu amenințări și nici cu darea în judecată.
Ce vreau să comentez eu însă aici este mai presus de toate afirmația falsă cu care managerul deschide această ședință. Citez: ”Suntem în vârful vârfului activității teatrului românesc și chiar european. TNB are o imagine remarcabilă, și cum arată și cum lucrează. Am atins apogeul pe primul semestru, și cu toate întâmplările despre care vom face vorbire, am atins 25 % venituri în total cheltuieli ale instituției.”
După ce ”face vorbire” o oră pe ceas despre întâmplările care i-au zdruncinat serios imaginea în această vară, Ion Caramitru încheie dezvinovățindu-se cu privire la încasările pentru propriile spectacole, anunță că spectacolele lui au adus milioane de euro teatrului, că programează Dineu cu proști atât de des nu pentru propriul câștig, ci pentru că așa scrie în contractul cu Horațiu Mălăele și concluzionează că este în deplină legalitate, conform legii managementului instituțiilor publice de cultură din care le și citează celor din sală, care deja între timp tușesc tot mai des, se foiesc, în timp ce telefoanele sună anunțând că limita răbădării se apropie vertiginos. În tot acest timp nu a vorbit nimeni altcineva decât directorul.
Ion Caramitru are dreptate când spune că e în legalitate – știe exact ce spune, pentru că el a făcut presiuni pentru schimbarea legii managementului în așa fel încât să-i permită să facă exact ce face! – probabil că are dreptate și cu privire la sumele în euro pe care le anunță, un singur lucru pare să-i scape, și anume că nu totul se reduce la bani și legi, când e vorba de teatru.
Un model falimentar
Managerul TNB, care este fatalmente un exemplu pentru toți ceilalți directori din țară, a impus de ani de zile un model de managament al instituției publice teatrale care amestecă fatal planul valoric cu planul financiar. Aceasta este filozofia sa limitată, în acest sens a presat pentru și a produs modificări legislative, la asta se referă rapoartele anuale ale conducerii TNB către minister[7], acestea sunt singurele ”valori” în care el crede. Când dă ca exemple spectacolele pe care le-a făcut în ultima vreme, mândrindu-se că nu a fost plătit nimic pentru unele dintre ele și anunță titlurile – Noii infractori, Două pe față două pe dos, Dumnezeu se îmbracă de la second hand – nici măcar nu-și dă seama cât de departe se plasează față de adevărata performanța teatrală! E paradoxal faptul că pe de o parte managerul TNB se apără mereu cu imaginea doamnei Bulandra și a lui Liviu Ciulei, iar pe de altă parte enumeră asemenea titluri complet lipsite de relevanță artistică, eventual potrivite pentru Compania interbelică Ion Caramitru, nu pentru un Teatru Național în secolul 21[8] – pentru ca apoi să concluzioneze că lucrurile stau bine pentru că sunt oameni care cumpără bilete la asemenea spectacole. E cel puțin curios de câtă confuzie valorică poate fi capabil cineva cu atâta experiență în teatru.
Această confuzie între cuantumul încasărilor și succesul unui teatru, care plutește constant nu doar asupra TNB, ci asupra tuturor teatrelor publice din România trebuie risipită. Ca observator al fenomenului teatral românesc și european de fix 25 de ani, afirm cu toată responsabilitatea că asistăm de ani buni la un faliment moral și economic al teatrelor publice din România. Risipa financiară și modul iresponsabil în care se folosesc resursele acestor instituții subvenționate, în dispreț față de consumatorul de cultură, se amestecă cu lipsa de viziune artistică, care generează repertorii mediocre, croite aleatoriu, și cu lipsa de contacte internaționale care duce la absența spectacolelor românești din festivalurile de gen cele mai importante (cu excepții pe care le putem număra pe degetele de la o mână și printre care nu se numără TNB). Publicul din România are parte de o ofertă teatrală tot mai slabă, prin comparație nu doar cu alte țări europene, ci chiar cu propriul trecut.
Adevărul extrem de trist este că TNB nu este deloc în vârful teatrului românesc, în nici un caz din punct de vedere valoric (iar încasările nu rămân nici în istoria teatrului și nici în memoria personală a spectatorilor, pentru care un spectacol de teatru ar trebui să valoreze mai mult decât costul unui bilet la teatru, tot mai mare la TNB). Naționalul din București propune un repertoriu complet aleatoriu, fără nici o direcție, lipsit de ambiții artistice (cu excepții punctuale ce țin de programele artistice ale regizorilor invitați, care sunt foarte puțini pentru un teatru cu atâtea săli). În plus, nu are proiecte conexe consistente, cu excepția conferințelor pe care le organizează, nici proiecte educative care să crească un nou public, așa cum face orice teatru în lumea de azi. Închirierea sălilor pentru spectacole produse și/sau promovate de impresari privați, spectacole de cele mai multe ori lipsite de orice valoare, confuzionează și mai mult publicul cu privire la oferta acestui teatru. Iar actorii știu asta prea bine și din acest motiv se revoltă în primul rând!
La fel de trist este că TNB nu este nici în vârful teatrului european. Dimpotrivă, sub direcția domnului Ion Caramitru nu se mai vede de ani de zile pe harta Europei. În ultimii 15 ani nu au fost invitați să monteze mari regizori europeni, nu au ținut ateliere de lucru cu actoriii TNB creatori de top, nu au fost organizate turnee europene, iar producțiile teatrului nu au fost invitate la festivaluri europene sau internaționale majore. Cele câteva turnee în țări precum Macedonia sau Bulgaria nu sunt suficiente pentru a confirma o prezență europeană. În concluzie, probabil că TNB face bani cu producțiile pe care le are în repertoriu, dar nu face nimic mai semnificativ de atât.
De altfel, în principal detaliile despre încasări și venituri sunt cele care se regăsesc în rapoartele anuale către Ministerul Culturii, care sunt preluate cu copy & paste și cu minime modificări de la un an la altul, deși acolo ar trebui să se afle mult mai mult de atât, ca să justifice notele mari pe care le obține managerul Ion Caramitru, în mod inexplicabil, la evaluările anuale.
Nevoia de reformă
E un interesant studiu de caz să afli cum poate cineva care a deschis drumuri pentru teatrul românesc în anii 90 să închidă astfel toate ferestrele unui teatru național, să ajungă să îi lipsească de oxigen pe unii dintre cei mai buni actori din două sau chiar trei generații, să asiste impasibil la sau chiar să producă direct ratarea unor talente autentice, din lipsa generozității de care Liviu Ciulei de exemplu, și alți adevărați animatori teatrali din această țară au dat dovadă: generozitatea creării de contexte artistice cu adevărat valoroase, generozitatea de a oferi actorilor șansa de a se confrunta cu stiluri diferite de lucru, prin ateliere, participări la festivaluri, dezbateri de idei, chiar confruntări creative, care pot genera efervescență.
Cei care au trăit în comunism își pot aminti, probabil, cu un efort de memorie, cum e să lucrezi ca actor într-un teatru în care domnește o atmosferă comunistă, cu ședințe de înfierare, comunicare prin afișare la avizier și frica oamenilor de a vorbi. Cei mai tineri participă, după 30 de ani de la Revoluție, la un reenactment absurd, produs, în mod paradoxal, chiar de către unul dintre cei care au vorbit printre primii despre libertate în decembrie 1989.
Dacă ar fi vorba doar despre TNB poate că discuția nu ar merita să fie purtată, însă din păcate modelul a fost preluat și dus mai departe: sunt tot mai multe teatre publice în România unde talentul se sufocă sau e lăsat în paragină ca un teren nefolosit. Unii actori și regizori se salvează ducându-se înspre teatre independente, fondând organizații nonguvernamentale (pe care statul român încă nu le recunoaște drept instituții cu drepturi egale cu ale celor publice) sau înspre universități, unde își regăsesc energia predând. Alții pleacă din țară sau își schimbă meseria, sătui de așteptarea unei reforme. Între timp, studiile de public arată că numărul spectatorilor de teatru scade constant, an de an, ceea ce nu pare să neliniștească nici un director de teatru public din România[9].
Criza financiară din ultimii doi ani nu face decât să ne arată mai bine în ce criză morală și artistică se află deja instituția teatrală publică din România. Dar această criză a început când bugetele teatrelor publice înfloreau și trebuie subliniat că ea nu ține de bani, ci de un tip de atitudine, de un mod depășit de gestionare a resursele, în primul rând pe cele umane, și de un refuz sau incapacitate de conectare la lumea contemporană. În acest context, cineva ca Ion Caramitru, care a deținut continuu, din 1990 încoace, atâtea funcții și poziții de putere, cineva care a fost și ministru al Culturii cu mandat întreg, nu ca majoritatea miniștrilor de la noi, care abia învață drumul spre minister că au și fost schimbați, nu poate să nu-și dea seama că a participat direct la acest faliment care se răspândește prin contaminare, în lipsa unei reforme care să reseteze lucrurile.
Nu este exclus ca directorul TNB, care azi își dă în judecată colegii marcând astfel eșecul său de leadership, să și câștige acest proces. Dar nici un proces în instanțele obișnuite nu va putea schimba felul în care va rămâne domnia-sa în istoria teatrului românesc postdecembrist, și anume ca o dezamăgire. Imaginea bărbatului care striga înfocat în decembrie 1989 la TVR ”Am învins!” nu se poate suprapune în nici un fel peste cea a seniorului de azi, fluturând dosare de la prezidiu și răspunzând cu argumente birocratice și cu sumele încasate din vânzări de bilete colegilor care îi cer dialog artistic.
Victoria e cu siguranță o chestiune de perspectivă.
[1] Scenariul Harun Farocki și Andrei Ujică, în distribuție Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Nicolae Ceaușescu, 1992
[2] https://adevarul.ro/cultura/teatru/ion-caramitru-replica-scandalul-mihai-calin-legea-permite-regizez-joc-nu-iau-10-incasari-ci-2-jumatate-spectacole-fac-gratis-1_5d8df7db892c0bb0c60273cc/index.html
[3] https://www.news.ro/cultura-media/accept-scrisoare-deschisa-catre-tnb-impotriva-gazduirii-unei-conferinte-a-coalitiei-pentru-familie-solicitam-teatrului-sa-respecte-demnitatea-umana-a-persoanelor-lgbti-1922404711032017101317327662
[4] https://www.scena9.ro/article/caramitru-tnb-actori
[5] Pentru proiectul Teatrul ca Rezistență, proiect de cercetare în arhive, dezvoltat cu sprijinul Timișoara-capitală culturală europeană
[6] A se vedea în acest sens și scrisoarea omagială trimisă directorului TNB de către coregraful Gigi Căciuleanu : https://www.tnb.ro/ro/scrisoare-deschisa-catre-domnul-ion-caramitru.
[7] Disponibile online la www.cultura.ro
[8] Am dezvoltat subiectul misiunea teatrelor naționale cu o altă ocazie aici : https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/teatrele-nationale-mall-uri-culturale-sau-centre-de-stimulare-a-imaginatiei-civice
[9] A se cerceta comparativ barometrele culturale publicate de INCF, disponibile și online la https://www.culturadata.ro/barometrul-de-consum-cultural-2018-dinamica-sectorului-cultural-in-anul-centenarului-marii-uniri/
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide