Atitudini în teatrul românesc. Radu Apostol: ”Mimarea valorilor te otrăvește și în teatrul de stat și în independent”(scrisori)

Falimentul instituției teatrale din România: degradare prin contaminare
decembrie 5, 2019
Atitudini în teatrul românesc. Theodor Cristian Popescu despre granița ce separă „a avea atitudine” de „a fi explicit” (scrisori)
ianuarie 17, 2020

Foto Andreea Lăcătuș

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar un mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între actorul Liviu Romanescu și regizorul Radu Apostol. În luna ianuarie, Radu Apostol va provoca un alt practician să îi răspundă unei alte scrisori. 

Dragă Radu,

Ușor neașteaptată această corespondență, știu, dar mă bucur tare că ai acceptat invitația. Sunt unul dintre cei care au ajuns târziu pe la Centrul Educațional de Teatru Replika, despre care s-a scris, interviuri s-au luat și se știe destul de clar ce își propune. Recunosc, odată ajuns la voi, am privit cu ochi mari, entuziasmat și curios, către echipă și către dinamica pe care acest spațiu și-a găsit-o. Am rezonat puternic cu oamenii, cu felul în care ei țin spațiul și cum echipa se ține pe sine. Anul acesta Replika și Vanner Collective s-au întâlnit și au conlucrat la realizarea spectacolului “Monster”. În acest context am avut prilejul să te descopăr: argint viu. Motivul pentru care am ales să îți și scriu, Radu, nu se va reflecta în relația actor-regizor (răsuflăm ușurați), ci în felul în care creatorii aleg să își genereze spațiul de lucru din jurul lor. Ce m-a atras în a-ți scrie a fost entuziasmul pe care l-am citit în tine atunci când te afli în atmosfera Replika.

Și (mă fac că) nu înțeleg. Ai avut ocazia să lucrezi în teatrele de stat, să ai liniștea unei producții și a unui spațiu de lucru; cu toate astea ai decis să crești, alături de o mână de oameni, un loc de cultură care facilitează accesul gratuit al spectatorilor. Aproape că nu se poate mai complicat. Și sunt curios de ce. De ce a fost nevoie să îți creezi propriul spațiu (mental) de creație și să nu „profiți” de logistica pe care spațiul teatral românesc ți-o poate oferi, sprijin pe care ți-l și acordase anterior? De ce să nu alegem confortul?

Ne-am cunoscut în 2006, anul I al UNATC-ului meu, eu – student la actorie, tu – asistent la clasa doamnei profesor Liudmila Anton Szekely. Apoi, la masa studenților de regie a fost chemat și domnul profesor Manolescu. Pentru mine, anii UNATC-ului au fost o perioadă în care vântul artistic bătea din multe direcții de influență, multe încercări și căutări de a găsi forma corectă – actoria asta “bat-o norocu’!”. Mult efort. Și în măsura în care pe toate holurile facultății adia un aer puternic de haos, deopotrivă printre studenți și profesori (căci unul fără altul nu se poate), tu, Radu, ai facut parte dintr-o mână de oameni definiți prin calm, bun simț și profesionalism. With a little help from my friends (n.r. text de Maria Manolescu montat de Radu Apostol la Teatrul Național Iași în 2006). Spectacolul tău a rămas și acum cu mine pentru încrederea acordată și pariul făcut cu actori pe care îi știam din liceu, cu un an mai mari decât mine, studenți pe vremea aceea la Iași. Echipă, provocare, spirit proaspăt – trei elemente pe care acest spectacol mi le-a dezvăluit. Apoi, urmărindu-te de-a lungul anilor, am sesizat că aceste elemente nu te-au abandonat, ci dimpotrivă: astăzi există o echipă, există provocarea unui spațiu destinat comunității, există un focus pe educație și lumea tinerilor.

Ne apropiem ușor de subiectul care cred că ne interesează și ne frământă pe amândoi – educația. Ce te atrage către tineri, de ce te duci către ei, când lumea adultă este cea care definește atât de bine arta contemporană? Ce anume din lumea lor te încarcă (creativ)? Sunt curios ce te-a atras în a construi tipul acesta de casă artistică, cu o dinamică puternic bazată pe suport și căutare, cum este cea de la Replika. Prin ce se definește relația ta cu echipa de lângă tine: scriitor, compozitor, scenograf, videograf, actor? Cât de puțin te lași să știi atunci când intrați în procesul creativ și cât de multă libertate lași procesului de co-creare?

Și dacă vorbim de felul în care alegem să creștem și să ne creștem… Propun un exercițiu de imaginiație: dacă spațiul de la Replika nu ar fi prins contur (să zicem că de mâine nu mai există), unde s-ar afla astăzi regizorul Radu Apostol, unde ar monta și, mai ales, ce texte ar alege să spună? Simți că există un compromis pe care l-ai făcut între artă și educație? Dacă primești trei invitații să montezi în țară, de la instituții cu care îți dorești să lucrezi, care ar fi primele trei teme despre care ai alege să vorbești?

Copilul, creatorul și sistemul – triunghi care cred că ne definește pe amândoi când ne referim la ‘de ce’-ul din spatele a ce facem. Este Replika un spațiu propice de joacă pe care creatorul l-a găsit copilului Radu? Și dacă da, cum visează copilul Radu Apostol că va arăta acest spațiu în viitorul apropiat? Întreb pentru că e păcat să vină Moșul și să nu îndeplinească dorința…

Te admir, Radu, pentru energia, dedicarea și profesionalismul pe care le aduci cu tine și cred că e nevoie ca lumea să audă mai des despre oameni care implică activ sufletul în dezvoltarea minții. Asta ca modelul de antreprenoriat cultural să nu se înece în eterna poveste „la noi nu se poate” și „independent vs. stat”.

Te îmbrățișez, să ai parte de sărbători liniștite, căldură și oameni dragi alături de tine.
Cu drag,
Liviu

Foto Andreea Lăcătuș

Dragă Romanescu,

am tot ezitat să scriu ”dragă Liviu” și vezi și tu de ce… Vrei, nu vrei, ai un prenume cu multe implicații în anul ”douăzeci-nouăsprezece”.

În plus, încă din perioada studenției, noi, la dramAcum (se va învăța la I.T.R. despre dramAcum, nu dezvolt aici) obișnuiam să ne spunem pe numele de familie, ni se părea că în felul ăsta vom avea mai multă ”greutate”, ne identificam cu clasele de regie Moisescu, Visarion, Mărăscu, Buzoianu, Hadjiculea, Todea, așa cum colegii noștri de la actorie se identificau cu clasele Cojar, Manu, Albulescu, Pintea, Zamfirescu, Colceag. Au fost și excepții, vezi ”clasa Olga”, ”clasa Dem”, ”clasa Liudmila”. Pentru noi era un joc, o defulare într-o școală-cetate-templu-biserică, o defulare în proximitatea examenelor finale, a licențelor, a momentului de afirmare ”pe marea scenă”. În cazul meu mai funcționa și o supoziție naiv-idioată potrivit căreia: ”nimeni n-ar fi putut să scrie de rău despre numele Apostol”… În timp, s-a demonstrat a fi doar o presupunere idioată. Cât despre ”naivitate” cred că e cea mai importantă calitate a unui artist, a unui pedagog, a unui mentor. ”Naivitate” și ”generozitate”. O să mă explic, mai ales că mai toate întrebările tale vizează cumva ipostaza mea de artist-pedagog.

Întâi de toate, invitația ta, dragă Romanescu, m-a emoționat și instant m-am fâstâcit, mai ales că în raportarea la mine, ai folosit sintagme și noțiuni grele (entuziasm, bun simț, profesionalism, artă și educație, copilul Radu, sufletul în dezvoltarea minții) și cred că de fiecare dată când ne luăm mult prea în serios, natura își râde de noi. Iertare. Ai atins puncte sensibile, doar că mie îmi place să bagatelizez, mă ajută să fiu autoironic și ironic, încă mai cred că umorul negru e singurul care ne poate scoate din marasm, nu întâmplător cele mai tari bancuri sunt generate de situații extreme, limită. Bancurile, asemenea proverbelor cred că reprezintă niște structuri dramaturgice cărora ar trebui să le acordăm mai multă importanță, surprind cel mai bine natura umană și activează situații de viață puternice, vitale demersului nostru ca practicieni în artele spectacolului.

Citind scrisoarea de la tine, mi-am reamintit de Liviu Romanescu în școală, la examenele de la regie. Nu o să uit niciodată cât de faină a fost întâlnirea dintre tine și Mădălina Anea, în ”Maestrul”, spectacolul-examen de licență, al Andreei Iacomiță, după textul lui Frank Wedekind. M-a surprins și bucurat stilul de joc, felul cum vă raportați scenic unul la altul, felul cum v-ați raportat întreaga echipă la un text clasic, foarte puțin cunoscut.

Revin la ”naivitate” și ”generozitate”. Probabil că sunt și valorile care stau la baza demersului care a generat Centrul Replika, dar sunt și valorile pe care le apreciez cel mai tare la un artist sau pedagog. Sunt proprii noțiunii de joc. Jocul fără naivitate și generozitate devine întrecere, încleștare, devine groaznic de privit și cumplit pentru cei care-l practică.

Replika și școala cred că primordial trebuie să fie spații de joc. Fără naivitate riscăm să ne supra-mega-ultra profesionalizăm și să uităm ceea ce înseamnă curaj. Copiii, tinerii ar trebui să aibă naivitate, să le cultivăm această valoare, să chestioneze tot ceea ce este în jur, să nu ia nimic de bun. Să nu-i transformăm în mesagerii refulărilor noastre sau să-i încurajăm să se îmbrace în hainele noastre de adulți. Vezi asta foarte des și în teatru, atunci când artistul încetează să-și mai interogheze condiția, iar în școală se întâmplă asta când pedagogul se mulțumește doar cu ”a preda”. Replika și școala trebuie să fie asemenea unui laborator, spații de rezidențe artistice și căutări. Doar că timpul foarte scurt pune o presiune imensă pe artiști, studenți, profesori, nu mai ai timp să cauți, căci trebuie să afirmi, să te afirmi.

”Generozitatea” pare că a cam dispărut. Mă contrazice apariția cărții lui Katie Mitchell, ”The Director’s Craft”, care a fost tradusă și la noi de o studentă la doctorat. Cartea lui Mitchell este pentru mine cel mai generos curs de regie pe care am avut șansa să-l descopăr. Dar mă întristează faptul că foarte greu se coagulează echipe artistice, mult prea des întâlnim pe afișele de teatru ”un spectacol de…”. Avem destul de multe trupe de teatru în licee, dar infinit de puține companii teatrale independente, mult prea puține teatre.

Ceea ce admir foarte tare la tine, la Denisa Nicolae și echipa Vanner Collective este rigurozitatea cu care vă creați contextul în care ”să vă jucați”, faptul că v-ați întâlnit artistic și uman și ați creat această companie teatrală. Cea mai recentă producție a voastră, Monster de Duncan Macmillan, este pur și simplu uau! Eu și echipa de la Replika (Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Albu, Elena Găgeanu, Silvana Negruțiu) n-avem niciun merit decât acela că menținem acest spațiu cultural în care echipe artistice pot imagina spectacole de teatru cu relevanță socială și politică, nu doar artistică.

O să încerc să mă apropii de încheierea acestei scrisori. Sunt întrebări la care nu am răspuns, pur și simplu pentru că nu știu ce să răspund.

Mihaelele, Viorel și cu mine am decis să construim un teatru pentru că împărtășim valori comune, nu pentru că ”independent versus stat”, ”confort versus precaritate”, ”lupta cu sistemul”. Nesimțirea, nepăsarea, lipsa de profesionalism, prefăcătoria, duplicitatea, mimarea unor valori, copy paste-ul te otrăvesc în aceeași măsură atât într-un teatru de stat, cât și într-unul independent. Sunt niște tare adânc săpate în noi. E nevoie de mult mai multe spații culturale, de mult mai multe echipe creatoare care în mod real să aibă posibilitatea de a explora teme, subiecte, instrumente teatrale și performative cât mai diverse și asta nu pentru că sunt sute și sute de absolvenți an de an, ci pentru că informația circulă mult mai repede, totul tinde să fie uniformizat-matricizat (de la matrice, nu cred că există verbul ăsta, dar aveam nevoie de el ca să pot defini realitatea). Sper eu că teatrul nu va cunoaște această matricizare. ”Viul împărtășit celor vii” (Peter Brook e vinovat de această sintagmă) are nevoie azi mai mult decât oricând de laborator, de negare și reinventare, dar pentru asta nu cred că trebuie să călătorim în Bali, a ajutat la un moment dat, cred că pur și simplu trebuie să ne confruntăm direct cu societatea din care facem parte, dar e nevoie de spații culturale în care să se poată întâmpla această căutare și bineînțeles e nevoie de bani, nu primordial, dar ar ajuta.

Dragă Liviu Romanescu, nu am răspuns acum la toate întrebările tale, mai ales la cele legate de școală, de educație. Dar voi răspunde ulterior pentru că m-ai inspirat să dau mai departe această provocare epistolară către un om drag mie, artist și pedagog și probabil cele mai multe răspunsuri la întrebările structurate de tine fi vor grupate în epistola pe care la rându-mi o voi trimite.

În ceea ce privește viitorul meu -mai mult sau mai puțin apropiat- sunt convins că voi fi mereu de găsit, cocoțat pe o scară, stresat că nu pot opri ploaia de transpirație care știu că afectează persoana care mă asigură la baza scării, undeva, într-un teatru (sper eu că înalt căci ajută enorm eclerajului), alături de oamenii atât de dragi mie: Mihaelele, Viorel, Gabi, Elena, Silvana, Anna, Alexandru, Agata, Bobo și Katia, mereu Katia, și sper eu mulți alții, cât mai mulți.

Alături de ei, vă invităm pe 15 februarie, 2020, la aniversarea a cinci ani de urcat și coborât de pe scară (cred că am urcat Everestul).

Cu drag,

Apostol și echipa Replika

***

Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și continuă până astăzi, astfel: 

Scrisoare Leta Popescu către Andrei MăjeriRăspunsul lui Andrei Măjeri (septembrie 2019)

Scrisoare Andrei Măjeri către Alexandru Ion Răspunsul lui Alexandru Ion (octombrie 2019)

Scrisoare Alexandru Ion către Liviu Romanescu – Răspunsul lui Liviu Romanescu (noiembrie 2019)

Scrisoare Liviu Romanescu către Radu Apostol – Răspunsul lui Radu Apostol (decembrie 2019)

Scrisoare Radu Apostol către Theodor Cristian Popescu – Răspunsul lui Th.C.Popescu   (ianuarie 2020)

Scrisoarea Theodor Cristian Popescu către…(va urma, februarie 2020)

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide