Recunoașterea femeilor regizor sau pericolul viziunii unice

S-a născut în mod organic o discuție pe tema absenței depline în lista de nominalizări la Premiile Uniter din acest an a creațiilor semnate de femei. E de mult timpul pentru o asemenea dezbatere. Dar tema e complicată și indiferent pe ce baricadă ne aflăm suntem permanent la un pas de a rata dialogul din două motive la fel de justificate: cei care apără ”criteriile estetice” ca fiind armura juriilor care au făcut nominalizările chiar cred că esteticul este autonom, ei funcționează în această paradigmă și nici nu-și pot imagina o alta (mă rog, mă refer la cei care sunt de bună credință, ceilalți nu merită menționați).

Cealaltă parte e prea furioasă pe această situație ca să găsească întotdeauna tonul just (aici îmi fac mea culpa, fiindcă mă surprind adesea atât de revoltată că îmi e greu să mai am răbdarea de a explica cuiva de ce această absență e semnalul unui rău mult mai mare și mai adânc). Cred că singura șansă de a avansa în această conversație e să ne înarmăm cu multă răbdare și să căutăm calea de mijloc – habar n-am dacă ea există, dar merită să facem efortul.

În același timp, a avansa treptat, încercând să nu deranjezi prea mult sensibilitățile nimănui, ne costă mult timp, iar costurile se adaugă tot la povara pe care o au de dus femeile artist într-o societate eminamente patriarhală cum e a noastră. Să ne mai mirăm că ele sunt obosite să tot explice calm, și că le e greu, dacă nu imposibil, să-și păstreze zâmbetul pe buze când atrag atenția asupra unei nedreptăți perpetuate sistemic?

Aniversăm în curând 30 de ani – trei decenii!! – de când funcționăm în libertate, o libertate care când vine vorba de recunoașterea femeilor în domeniile artistice nu ne-a învățat, din păcate, prea multe.

Dacă ne uităm înainte de acest punct de reper, singura femeie care a reușit să facă o carieră cu adevărat strălucită în regie înainte de 1989 este Cătălina Buzoianu. O singură femeie! Se mai îndoiește cineva că propaganda comunistă pe tema egalității între bărbați și femei valora zero în teatru? Nu știu care este explicația faptului că doamna Buzoianu a învins sistemul patriarhal care le-a sufocat pe colegele ei – fiindcă da, au existat mai multe absolvente de regie, dar numele lor nu au rămas în istoria epocii din varii motive – dar cred că ar merita un premiu de anduranță pentru asta.

În același timp, tot Cătălina Buzoianu este singura femeie multiplu nominalizată și premiată la UNITER după 1990, cu un record neegalat până acum de nici un bărbat în stagiunea 1995/1996 când a fost nominalizată pentru nu mai puțin de patru spectacole odată :„Șase personaje în căutarea unui autor“ de Luigi Pirandello, „Copilul îngropat de Sam Shepard (Teatrul Bulandra), „Chira Chiralina“ dupa Panait Istrati (Teatrul Dramatic Maria Filotii din Braila) și „Penthesileea“de Heinrich von Kleist/Mioara și Adrian Cremene (Teatrul Dramatic din Constanta). Evident, a și câștigat. Cu o asemenea fertilitate creatoare nu se pune nici un bărbat!

Celelalte ”excepții care confirmă regula” se pot număra pe degetele de la o mână: Anca Bradu, Premiul cea mai bună regie pentru spectacolul Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind în 2000, Gianina Cărbunariu, Premiul pentru cel mai bun spectacol pentru De vânzare în 2014, Andreea Grosu, co-nominalizată împreună cu Andrei Grosu la premiul pentru cea mai bună regie pentru The Sunset Limited în 2015, și din nou Gianina Cărbunariu, nominalizare la Cel mai bun spectacol pentru Artist Talk în 2016.

Doar două premii, unul pentru regie, celălalt pentru cel mai bun spectacol, au recunoscut munca unor regizoare în România după 2000! Asta înseamnă un premiu la 10 ani.

Câteva explicații pentru absență

Adevărul este că explicațiile acestei absențe atât de alarmante pe tot parcursul acestor trei decenii, nu numai în 2019 (pentru unii dintre noi alarmantă, pentru alții reconfortantă) sunt multiple și a ne rezuma la ceea ce este cel mai des invocat în această discuție, fiindcă e cel mai comod și pare imbatabil, respectiv ”criteriul estetic”, ar fi o greșeală. Mai exact, greșeala fundamentală care face ca status-quo-ul să se perpetueze de 30 de ani.

Spectacolele făcute de bărbați nu sunt ”pur și simplu mai bune”, ele sunt în primul rând mult mai multe, prin urmare sunt mai multe șanse să fie nominalizate, în al doilea rând au bugete mult mai mari, deci sunt mai vizibile, iar în al treilea rând corespund ”criteriilor estetice” dominante în acest moment în cultura noastră.

Un alt spațiu nereformat în ultimele trei decenii și care încă influențează puternic domeniul este școala. Prejudecata că femeile trebuie să fie ”ca bărbații” ca să poată face regie vine în primul rând de acolo și confirmă faptul că sistemul e patriarhal, construit de și pentru bărbați. Femeile sunt doar tolerate în școala de regie românească și nu foarte mulți dintre profesorii lor se așteaptă ca ele să reușească în acest domeniu. Nu e puțin lucru să pleci la drum cu un asemenea bagaj de neîncredere!

Pentru încă cine mai crede în ”selecția naturală” în acest domeniu, propun un exercițiu de imaginație: cum ar fi să tragem linie acum și să stabilim că pentru meseria de regizor calitățile necesare sunt sensibilitatea, empatia, fragilitatea și că numai ele trebuie cultivate ca să poți face un spectacol? Și să se predea asta în școala de regie vreo 5 decenii? Oare s-ar schimba procentele de reprezentare?

După ce ies din școală, regizoarele se ciocnesc cu o altă interfață dură a sistemului: directorii de teatru. În majoritate bărbați, ei mai au ceva în comun: își doresc enorm premiile Uniter. Și toată lumea știe că rareori, cu titlu de totală excepție (vezi exemplele de mai sus) spectacolele făcute de regizoare sunt nominalizate la Uniter. Și uite așa se închide cercul vicios.

***

Sigur ca intenția juriilor din acest an nu a fost, nici în teatru, nici în film, să discrimineze femeile, dar aici vorbim de rezultate, nu de intenții. Și ar mai trebui să vorbim despre responsabilitatea acestor jurii și despre componența lor. Un juriu ar trebui să opereze în realitatea pe care o evaluează, nu în abstract. Jurații nu sunt suspendați în neant, dincolo de bine și de rău, ei ar trebui să aibă o voce, să înțeleagă și să aprecieze ansamblul a ceea ce văd, dinamicile care funcționează în cadrul acestui ansamblu. Altfel, devin parte din problemă, și nu din soluție.

Dacă urmărești întreaga mișcare teatrală de la noi observi cu siguranță că s-a creat o falie adâncă între teatrul de stat și cel independent, iar regizoarele sunt mult mai prezente în cel de al doilea. Asta implică resurse mai puține, bugete mai mici, resetarea dimensiunilor spectacolului și compensarea lor prin sondare în profunzime a unor subiecte adesea personale, dar cu atât mai relevante. Regizoarele și-au găsit libertatea în această zonă în care dogma din școala de regie românească, conform căreia ”trebuie să te porți ca un bărbat ca să faci regie, să ai forță, ba chiar spus direct, să ai coaie”, această dogmă macho frizând penibilul în lumea de azi, poate fi suspendată. Odată suspendată, ea permite dialog creativ real, opere colaborative, și aruncă în aer tiparul castrator constând în: ”text finalizat, eventual certificat prin publicare – rol clar de învățat – caietul de regie adus de-acasă – biciul regizoral care implementează viziunea”.

Da, exersarea libertății vine la pachet cu tot felul de temeri, de fragilități, de incertitudini, dar numai asta poate conduce un artist pe terenuri încă neexplorate, numai asta creează premisele pentru inovație în artă.

Dacă membrii unui juriu – care se presupune că au fost aleși pentru că ei cunosc domeniul în care operează, teatru sau film – nu își fac datoria de a observa asemenea falii, asemenea transformări care au loc deja și la noi de peste un deceniu, dacă decid în mod arbitrar că ignoră tot ceea ce e nou, explorator, inovator, articulat într-o altă direcție decât cea mainstream, atunci acel juriu contribuie la solidificarea status-quo-ului și la sufocarea talentelor care asigură oxigenarea oricărei mișcări artistice.

Nu spun că e ușor să faci un pas mai departe și, în loc să ”lucrezi cu materialul clientului” și să nu deranjezi pe nimeni, să-și asumi o poziție publică și să schimbi ceva, doar fiindcă știi că e nevoie de schimbarea aceea. Când juriul din care făceau parte Marian Popescu și Miruna Runcan a vrut să nominalizeze la categoria Cel mai bun spectacol, o producție cu buget mic de la un teatru independent, Green Hours, intenția lor a fost anulată de președintele Uniter. Cum să nominalizezi un one-man-show la Cel mai bun spectacol, unde conform scenariului au loc doar producțiile monumentale? (nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost și făcut de o femeie!).

Spectacolul Sex, Drugs and Rock’n Roll, creat și interpretat de Florin Piersic jr.  a fost nominalizat în cele din urmă doar la categoria cel mai bun actor – și a și câștigat. A marcat un salt în istoria teatrului românesc, fiind primul spectacol produs independent care pătrundea în ”templul Uniter”. El a deschis ușile pentru multe alte producții excelente, de mici dimensiuni, din când în când nominalizate, dar cel mult la categoriile de interpretare. Saltul acesta s-a produs grație membrilor juriului care și-au pus în joc autoritatea pentru asta. Urmările? Nimeni nu-și amintește spectacolele nominalizate în acel an la Cel mai bun spectacol cum își amintește de Sex, Drugs and Rockn Roll. Iar Miruna Runcan și Marian Popescu n-au mai fost invitați de atunci să facă parte în juriul Uniter. Costă să rămâi vertical. Dar e un cost pozitiv, nu unul negativ.

Așa cum ideologiile sunt periculoase (cum ne avertiza candid un ”combatant” în dezbaterea de pe Facebook) și refugierea în ”criteriile estetice” e la fel de periculoasă în acest caz. Criterii stabilite de cine? Având ce repere? Prin comparație cu ce grilă de valori? Cine organizează aceste premii și cât de obiectivi pot fi jurații? Răspunsurile la toate aceste întrebări contează.

Ele clarifică un peisaj ce rămâne deocamdată umbrit de o viziune unică, reductivă.