Oscarurile și autonomia esteticului

Am ajuns să aștept cu nerăbdare premiile Academiei Americane de Film, nu atât pentru a afla numele și titlurile câștigătoare, ci pentru a citi reacțiile scandalizate ale oamenilor pe Facebook. Evident, în mod constant, cel mai înjurat aspect e… corectitudinea politică a premiilor. Dacă avem un film cu personaj gay, e clar, el a câștigat premiul pentru că e despre o minoritate. Dacă avem un personaj gay de culoare, clar intersecționalitatea e cea care a făcut diferența, nu valoarea filmului. Dacă, doamne ferește, avem cumva vreun mesaj feminist, din cauza asta mafia corectitudinii politice a scos filmul în față. Dacă e despre sărăcie, inegalitate, despre etnici mexicani, din nou, sexo-marxismul găunos e de vină.

Ca să fii sigur că un film a meritat premiul doar din rațiuni estetice, el nu poate fi decât cu personaje albe, middle spre upper class și cu drame hetero. Practic, un film de Woody Allen.

Și mi se pare foarte funny. Când ai un juriu format din 3 – 5 – 7 oameni, cum sunt juriile de la Cannes sau Berlin, poți vorbi despre o anume subiectivitate a juriului, care reflectă, prin selecția sa, media opțiunilor artistice ale membrilor și care pot pune în mod diferit accentul pe aspectele estetice, politice sau etice ale filmelor pe care le premiază.

Și vreau să subliniez un truism – un film este un produs artistic complex, purtător de multiple mesaje pe numeroase paliere. Un film nu e doar un exercițiu estetic, el are și un impact politic, el poartă și valori morale prin mesajul lui și, în ultima vreme, prin însuși contextul care l-a generat și care poate suporta aprecieri morale (vezi filmele cu Kevin Spacey sau însuși Bohemian Rhapsody și scandalul legat de abuzurile lui Bryan Singer). Când ajung pe piață filmele astea, când ajung la public, ele poartă toate aceste mesaje și receptarea lor e un melanj din toate ingredientele într-un raport care diferă, evident, în funcție de subiectivitatea fiecărui spectator, de cultura și educația lui și de opțiunile politice și etice.

Să revin la premiile Oscar. Ele sunt premiile Academiei Americane de Film, sunt votate de membrii Academiei, adică de reprezentanții industriei. Nu avem un juriu de 10 – 15 – 100 de oameni, avem cca 8500 de oameni din industrie care votează. Când vorbim de cel mai bun film al anului, vorbim de media subiectivităților a 8500 de persoane din industria de film. Oamenii ăștia au considerat că, în anul x, filmul y e cel mai bun film pentru că amestecul ăsta de mesaje pe care îl transmite e cel mai important. Poate mesajul legat de discriminare e important anul ăsta și pur și simplu asta face filmul remarcabil, poate modul în care ne aduce sub ochi realități pe care nu ne-a plăcut să le vedem are impact social și politic. Și asta simt membrii ăia, repet, 8500 de reprezentanți ai industriei, că e important.

Până la urmă Oscarul nu e altceva decât modul în care industria se percepe pe sine și mesajul pe care vrea să-l transmită despre sine. Și, ca orice premiu, nu face decât să încerce să ateste o valoare, dar, în același timp, să o și prescrie, să încerce să o impună, să sublinieze o temă, să transmită un mesaj.

Să acuzi premiile Oscar de politizare mi se pare un pic penibil, pentru că orice premiu e politic și asta pentru că orice act artistic are, inevitabil, mai ales azi, și o semnificație politică și una etică. Autonomia esteticului nu a murit pentru că esteticul nu a fost niciodată autonom.