Andrei Serban: “In Romania, nivelul de Alzheimer in cultura e in crestere”

Interviu in exclusivitate pentru Scena.ro realizat de Cristina Modreanu si aparut in nr. 15/octombrie/noiembrie

Când vine vara, scena teatrală românească intră de obicei în letargie. Există însă un spirit animator care, atunci când apare, se impune ca o prezență magnetică. Regizorul Andrei Șerban a părăsit România în 1969 și e stabilit la New York, unde conduce, din 1992, catedra de teatru de la Columbia University, dar se întoarce vara pentru a împărți cu tinerii creatori români ceea ce a învățat și pentru a monta noi spectacole. Cu o zi înainte de a începe cea de a treia ediție a Academiei Itinerante Andrei Șerban, un proiect inițiat și susținut de ICR New York, ne-am întâlnit la București pentru a vorbi despre relația ambivalentă a regizorului cu țara de origine și despre proiectele sale, fie ele americane sau europene.

În această toamnă, Andrei Șerban este invitatul special al Festivalului Național de Teatru care include un Focus dedicat regizorului, prezentându-i cele mai recente producții realizate în România și Ungaria.

EXCLUSIV ON-LINE

• Există o prejudecată destul de răspândită în România despre lipsa de cultură din America, cum răspundeți celor care au impresia că Europa e mai presus din acest punct de vedere?

Să iau de exemplu studenții de la Columbia. Când vin la audiții habar nu au de nimic, deși tineri, au ”Alzheimer cultural”.Din punct de vedere al sofisticării e o plăcere când lucrezi în Europa, tinerii citesc, sunt mai pregătiți intelectual. Diferența însă vine după aceea, fiindcă atunci când intră în facultate studenții americani sunt acolo”trup și suflet”, se aruncă cu totul în ceea ce fac, sunt total angajați, au curajul de a merge peste orice limită cum nu am văzut în nici o altă țară. Deci admir dedicația și seriozitatea lor. E adevărat că nici nu au de ales, plătesc câte 50.000 de dolari pe an ca să lucreze cu mine, deci nu și-ar permite să nu ia lucrurile în serios. Eu nu aș da acești bani! Dar în România, e mult mai greu să-i faci pe tineri să se concentreze cu adevărat, iar nivelul de ”Alzheimer” în cultură e în creștere. Spiritul de miștocăreală, de bășcălie, tipic aici, creează extra obstacole. Ceea ce continuă să îmi placă în America este că, deși e o societate ce coboară spre apus, există încă spiritul de pionierat, faptul că ceva e oricând posibil – poți să pierzi joburi, să se năruie cariere, there is always a second chance, reluarea din ruină, care în Europa n-ar fi de imaginat. E un entuziasm, un optimism care e foarte sănătos în ei. În plus, energia New York-ului este extraordinară, cel mai bine lucrez acolo, e o energie pe care orașul, comunitatea ți-o dau și simți asta. Eu cred că există o inteligență intuitivă, naturală în America, care nu e atât de stagnată în anumite clișee și rutine ca în Europa. În plus, acolo nu este atât de mare discrepanța dintre generații, e loc pentru toată lumea. Tinerii au un respect și un interes autentic pentru cei din generațiile mature. Sigur că e normal, e o lege a firii ca tinerii să dezaprobe arta bătrânilor, când eram tânăr și eu credeam că Sică Alexandrescu făcea un teatru mort, dar nu e bine să ajungi să spui că nu trebuie să mai mergi la spectacole făcute decei care au peste 35 de ani, cum am auzit aici. Ce fac cei care au 34 de ani peste un an? Asta în America nu există, e o circulație de idei, de energii fluideîntre generații.

• Dar și dinspre cei maturi există o deschidere către tineri…

Exact, e foarte provincială această imagine a micilor clici triste stând fiecare în cutiuța lui, cum se întâmplă aici în Româia.

• Este, cred, o expresie a izolării, a lipsei de circulație și de viziune. Apropo de viziune, aș vrea să o evocăm aici pe Ellen Stewart, creatoarea LaMama, teatrul în care v-ați început cariera newyorkeză, o personalitate complexă care din păcate a dispărut dintre noi la începutul acestui an.

Se spune despre Ellen Stewart că avea calități vodoo. Evident că e un fel de mit, de legendă, dar într-un alt fel mă întreb dacă nu cumva era adevărat. Ellen avea ce nu avea nimeni: stăteai cu ea pe această canapea, se uita la tine și știa imediat totul despre tine. Puteam să nu o văd timp de un an și când ne întâlneam, se uita în ochii mei și știa tot ce trăisem – nu puteam să o mint cu nimic. Este extraordinar faptul că ea a găsit în toată lumea tineri Andrei Șerbani pe care i-a luat când ei erau nimeni și le-a spus ”faceți din nimic tot – nu sunt bani, dar aveți un loc unde sunteți liberi”. Tot timpul încuraja – ”you can do it baby! ”– cu toată generozitatea din lume. Pentru ea tot universul, toată planeta era LaMama. Ea nu vedea spectacole, dar simțea imediat despre ce e vorba – nu citea niciodată piesele, Sam Shepard  care a debutat la LaMama, își amintea că îi ducea textul, Ellen îl lua în mână spunea ”Baby, let me feel the vibes” – și fără să-l citească, doar atingându-l, spunea ”It s HOT!”. Ea avea cu totul alte legi, era o femeie cu totul liberă, interior liberă, nu avea nici un sens al moralei dogmatice, era o nomadă, se hrănea din aer, dar avea o viziune atât de largă și o inteligență vastă care putea să cuprindă totul. Ce a făcut ea nu a făcut nimeni: să-i aducă în America pe Brook, Kantor, Grotowski, plus să lanseze vedetele americane Al Pacino, De Niro, Harvey Keitel, și mulți alții care au început acolo….A fost șansa vieții mele să o întâlnesc pe Ellen Stewart și aș dori o asemenea șansă tuturor, din tot sufletul.

• O ultimă întrebare despre critica de teatru – cum vedeți relația cu critica în România, față de America?

Acolo critica contează, aici nu. New York Times poate distruge un spectacol de pe o zi pe alta, se știe asta. Am pățit-o cu un spectacol al meu, Nunta lui Figaro, cu actori de primă mână, printre care regretatul Superman – Cristopher Reeves în rolul Contelui de Almaviva. Spectacolul era simpatic, avea grație, eleganță, era spumos, o jucărie perfectă. Urma spiritul ghiduș al operei lui Mozart, unde critica socială era doar un mic aspect al muzicii. L-am jucat la Circle in the Square, pe Broadway – în cele trei săptămâni de previews sala era arhiplină, ovații la final, un succes! Apoi a venit Frank Rich, criticul temut de la New York Times, care era foarte de stânga, pentru el teatrul trebuia să fie ideologic, implicat social – tot boala post-brechtianismului – și evident că nu a gustat spuma noastră de șampanie. În plus, deși un tip inteligent, criticul nu avea umor. Cert e că la două zile după ce a apărut articolul lui care desființa spectacolul, bătea vântul în sală. Asta e forța pe care o are un singur critic – spun asta pentru că aveam 30 de alte cronici bune la ziare mai mici. Forța unui critic e intimidantă. Deși, trebuie să spun că există și alte situații – vezi ce se întâmplă acum cu Spiderman pe Broadway. Deși New York Times desființează spectacolul, sălile sunt pline – a contat scandalul din jurul lui, a costat 50 de milioane de dolari, e cel mai scump spectacol, presiunea comercială e uriașă. Revenind, în România, eu întreb când cineva scrie prost contează în privința numărului de spectatori? Are critica aici vreo putere, vreo importanță? Încearcă cei care scriu să urmeze o direcție, să intuiască o viziune? Deci, când sunt atacat de ce mă doare? Doar vanitatea mea care e atinsă, ei și?

Dar eu cred că m-am liniștit, după un lung război troian cu criticii. Poate că am ajuns la un mic gram de înțelepciune până și eu – n-are nici un rost acest război. Sunt foarte emotiv, reactiv, reacționez pe loc, ceea ce nu trebuie să faci niciodată. Îmi pare rău că am greșit făcând asta cu Lena Boiangiu, de exemplu, știu că a atins-o și am acum o remușcaretârzie. Dar asta este… E adevărat că nu-mi amintesc de nimic de bine scris despre mine, dar îmi amintesc de toate cronicile negative – le citesc de zece ori, mă enervez dar nu pot să le mai uit. Nu știu, sunt masochist?

Dar de fapt, o cronică scrisă care mă inspiră este cea în care simt că autorul e un artist, iar cronica e o operă de artă, o creație. Un exemplu: când Bernard Shaw scria o cronică de teatru. Când cronica e ceva care are propriile vibrații, chiar dacă e inspirată de spectacol, ea e o prelungire, ce duce mai departe actul artistic, o mărturie din care descopăr chiar eu ce-am făcut, când de fapt nici eu nu știam. E creație după creație. Are o utilitate.

Foto: Mircea Cantor

Citeste prima parte a interviului in editia in print a Scena.ro