Cristina Modreanu: Anul trecut ai vizitat România pentru prima dată pentru lansarea revistei Scena.ro și, la scurt timp după aceea, în timpul unei rezidențe oferite de Institutul Cultural Italian din București, ai scris o piesă de teatru. Subiectul, rezumat într-o frază, este povestea unui băiat crescut fără dragoste și abuzat în familie care ajunge să devină el însuși un abuzator. Ce te-a determinat să alegi un subiect atât de dificil și actual?
Gianni Forte: În primul rând, sunt profund recunoscător Scena.ro și Laurei Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură din București, pentru că mi-au oferit timpul, spațiul și liniștea esențiale pentru a scrie această piesă. A fost ca și cum mi s-ar fi oferit un refugiu woolfian, „o cameră a mea”, unde în sfârșit puteam să ascult în interior și să dau formă unei voci care aștepta să iasă la iveală. Impulsul inițial nu a fost al meu: regizorul Fausto Cabra mi-a adus povestea, inspirată de cazul real al lui Billy Milligan. Proiectul a fost apoi îmbrățișat cu generozitate de Andrée Ruth Shammah, directorul artistic al Teatro Franco Parenti, a cărei intuiție a recunoscut imediat puterea teatrală a subiectului.
De acolo, m-am cufundat într-un labirint de cercetări – documente, arhive clinice, mărturii – referitoare nu doar la Milligan (de care am fost atras din punct de vedere imaginar), ci și la multe alte povești marcate de „Tulburarea Disociativă de Identitate”. Nu căutam adevărul unui singur om, ci mai degrabă o partitură fragilă de emoții, un teren în continuă schimbare unde certitudinea se dizolvă și ecourile înlocuiesc orice nume. Dramaturgia mea urmează ritmul inconștientului: se învârte, se împiedică, revine și dispare. Este modelată de elipse și umbre, ca un peisaj mental văzut prin ceață. Un teatru al psihicului, unde sinele se sfărâmă și se multiplică, iar fiecare voce, fiecare prezență, nu este decât un freamăt, un reziduu a ceva care a fost întreg odată, o amintire care încearcă cu disperare să-și regăsească forma.
Ce m-a determinat să confrunt o temă atât de dificilă și actuală a fost relevanța sa brutală. Trăim într-o lume în care violența, dacă rămâne nenumită și netratată, se replică; unde trauma, ca un virus, călătorește de la o generație la alta. Am vrut să explorez acel prag invizibil și periculos unde victima începe să semene cu agresorul, nu ca o alegere, ci ca un instinct de supraviețuire al unei psihologii distruse prea devreme. Scrierea acestei piese a însemnat să cobor în acea zonă bântuită unde limbajul se împiedică, memoria tremură și identitatea alunecă printre crăpături. Nu eram interesat de un raport clinic sau de o judecată morală. Voiam să mă afund în tăcerea dintre țipete, în disonanță, în fractură, acele spații unde empatia devine un act radical. În acest sens, teatrul nu este o oglindă, ci o rană: se deschide, se expune și, uneori, dacă avem noroc, începe să se vindece.
C.M: Piesa intitulată „Schegge di memoria disordinata a inchiostro policromo”, în română mult mai scurt „Schije de memorie” este acum pusă în scenă atât în Italia, cât și în România, unde este produsă de Teatrul Național Radiofonic. Am ascultat varianta românească și am descoperit o poveste puternică, foarte fragmentară, ca un puzzle pe care ascultătorul reușește să-l completeze abia la final. Ce te-a inspirat să folosești această structură post-dramatică? Și cum este versiunea italiană a piesei?
G.F: Vă mulțumesc pentru cuvintele generoase despre producția românească (realizată la Teatrul Național Radiofonic, adaptată de Oana Cristea Grigorescu, tradusă de Eva Simon și regizată de premiatul Mihnea Chelaru). Decizia de a adopta o structură post-dramatică, fragmentată, a apărut din necesitate. Când te confrunți cu un psihic fracturat de traumă, orice narațiune liniară ar părea o distorsiune. Nu am vrut să urmez un arc narativ convențional cu început, climax și rezolvare, pentru că Tulburarea Disociativă de Identitate nu funcționează în acest fel. Nu este o poveste spusă în linii drepte, ci în rupturi, în absențe. Structura textului trebuia să oglindească acea realitate. Fiecare fragment este ca un ciob de memorie, împrăștiat și incomplet. Ascultătorul, sau privitorul, este invitat să adune aceste fragmente și să construiască propria versiune a adevărului. Acest act de asamblare devine parte din călătoria emoțională, e aproape ca și cum ai pătrunde în mintea protagonistului. Este un teren instabil, iar acea instabilitate este exact ceea ce am vrut să pun în scenă. Reconstrucția nu este intelectuală, este viscerală. Nu privești din exterior; ești dezorientat odată cu personajul.
Versiunea italiană, pusă în scenă la Teatro Franco Parenti de Fausto Cabra, este profund fizică și imersivă. Actorii (puternicul Raffaele Esposito, Anna Gualdo și Elena Gigliotti) locuiesc un spațiu oniric, un fel de limbo psihic, unde granițele dintre voci, corpuri și identități se schimbă constant. Regia amplifică fragmentarea: proiecțiile, peisajele sonore disonante și momentele de tăcere contribuie toate la un sentiment de dezorientare care invită publicul să decodeze, să simtă, să rămână prezent în interiorul fracturii. Această structură, așadar, nu este un capriciu estetic. Este o redare fidelă a unei furtuni interioare, o modalitate de a pune în scenă ceea ce nu poate fi spus în propoziții complete. Rana nu se povestește singură. Pulsează, pâlpâie, așteaptă.
C.M: Ești un om de teatru de succes, ai co-curatoriat Biennale Teatro di Veneția și ai creat multiple proiecte multidisciplinare. Următorul pas în cariera ta teatrală este să fii director artistic la Teatri di Bari în Puglia, fascinanta parte de sud a Italiei. Cum te simți în legătură cu întoarcerea în zona ta de origine?
G.F: Întoarcerea în sudul Italiei, Puglia, regiunea în care m-am născut, poartă pentru mine o greutate emoțională profundă. Nu este doar o întoarcere în sens geografic, ci o întoarcere la rădăcini, la contradicții, la frumusețea brută și complexitatea unui loc care a fost întotdeauna parte din peisajul meu interior. Să devin Director Artistic Inter/Național al Teatri di Bari, în colaborare cu Teresa Ludovico, este atât o onoare, cât și o responsabilitate. Se simte ca și cum s-ar închide un cerc, dar și ca și cum s-ar deschide unul nou. Sudul a fost adesea văzut ca o „periferie” pe harta culturală a Italiei, dar eu îl văd ca pe un centru puternic de potențial neexploatat, de imaginație. Aș dori să creez un teatru care vorbește și provine din acest teritoriu, un teatru care ascultă vocile locale și este radical deschis către lume. Scopul meu este să fac din teatru un spațiu poros, unde diferite discipline, generații și viziuni se pot întâlni, ciocni și să rezoneze.
După ani de curatoriat și colaborare între discipline și granițe, sunt dornic să aduc această experiență acasă pentru a o împărtăși, pentru a lăsa să fie transformată prin dialog cu oamenii și cu pământul. Cred într-un teatru care aparține comunității sale, care provoacă și vindecă, care îndrăznește să fie atât poetic, cât și politic. Așadar, da, mă întorc cu un sentiment de urgență, dar și cu multă dragoste.
C.M: După experiența uimitoare de la Biennale Teatro din Veneția, ce planuri ai pentru această mare instituție, Teatri di Bari, care de fapt include trei scene diferite? Ce loc visezi să aibă Teatri di Bari pe harta scenelor italiene și internaționale sub conducerea ta?
G.F: Experiența de la Biennale Teatro din Veneția a fost un capitol luminos, mi-a permis să interacționez cu unele dintre cele mai inovatoare voci din teatrul contemporan și mi-a confirmat convingerea că există necesitatea unor spații care sunt atât artistic îndrăznețe, cât și social înrădăcinate. Cu Teatri di Bari, vreau să continui același spirit de experimentare, incluziune și dialog. Teatri di Bari este o constelație unică de trei scene, fiecare cu propria identitate, geografie și comunitate. Viziunea mea este să transform această diversitate în forță, creând un ecosistem cultural dinamic care vorbește întregii regiuni, rezonând totodată mult dincolo de ea. Văd cele trei scene – Teatro Kismet în Bari, Cittadella degli Artisti în Molfetta și Radar în Monopoli – nu ca pe entități separate, ci ca pe laboratoare interconectate pentru creație, reflecție și transformare. Vreau ca aceste spații să devină cămine pentru artiștii care îndrăznesc să își asume riscuri, pentru creatorii de teatru, dar și pentru coregrafi, muzicieni, artiști vizuali și gânditori. Îmi imaginez un teatru permeabil, hibrid și viu. Un teatru care ascultă urgențele timpului nostru, care dă voce invizibilului, care primește atât spiritul fragil cât și pe cel revoltat. Pe harta teatrului italian și internațional, sper ca Bari să strălucească nu ca un satelit, ci ca o sursă. Un loc în care arta nu se desfășoară în izolare, ci în dialog cu pământul, oamenii și lumea.
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide