”Calitatea actului artistic începe să fie afectată de lipsa de reformă administrativă”

Interviu cu Carmen Croitoru, consilier personal al ministrului Culturii – pentru probleme legate de managementul instituțiilor de cultură – realizat de Cristina Modreanu

Cu prilejul dezbaterii despre Starea teatrului românesc din cadrul FNT 20 (care poate fi urmărită în format video pe site-ul www.revistascena.ro) a rezultat din afirmațiile celor prezenți că există un soi de haos în aplicarea legii instituțiilor de spectacole. E adevărat că funcționează două legi, și cum e posibil așa ceva? Ceea ce unii spun că nu se poate face alții fac deja de ani de zile – care este explicația?

Există o singură lege, și două probleme: prima – nu toți o cunosc și o și aplică, iar a doua – oamenii sunt foarte rezistenți la modificări legislative. Există o singură lege care a avut nevoie de modificări succesive pentru că prima ei formă n-a reușit să facă decât o jumătate de drum, date fiind condițiile și contextul celorlalte legi. Cea de acum a reușit să meargă ceva mai departe; oricum toate legile speciale trebuie să țină cont de cadrul legislativ general. Legea instituțiilor de spectacole sau concerte a reușit să statuteze câteva lucruri generale favorabile domeniului, care ar trebui aplicate de toți. Problema este că inclusiv facilitățile reale nu sunt aplicate, dintr-un reflex. Nu vreau să dau cu pietre, dar, întâmplător sau nu, în instituțiile de cultură, personalul răspunzător cu aplicarea legii nu este cel mai bine pregătit. Deci funcționează conform principiului ”ne luăm după legile pe care le știm noi”…

Care sunt acele facilități din lege în legătură cu care ați constatat că nu sunt aplicate?

Una dintre facilități este folosirea contractelor pe perioadă determinată. Există în lege un articol special în care se spune că, mai ales în situații speciale, în care vrei să iei un actor pentru un singur rol – poate nici el nu vrea mai mult – îi faci un asemenea contract. Toată lumea se gândește la acest tip de contract ca la unul pe 6 luni când, de fapt, el poate fi pe o perioadă determinată mai lungă. Aceste contracte pot deveni extrem de atractive și pentru unii dintre actori. Problema e să se folosească acest instrument.  Un alt lucru pe care nu-l fac managerii de instituții este o planificare mai riguroasă. Planificarea ar ajuta tuturor: pe de o parte actorilor, care ar ști cum să-și folosească perioadele în care nu sunt distribuiți, pe de altă parte  managerilor care ar putea comunica publicului programarea pe o perioada mai îndelungată, ceea ce ar scuti publicul de exercițiul umilitor la care este supus de fiecare dată când vrea să vadă un spectacol sau un anume actor. Și strategia de marketing ar avea de câștigat de pe urma unor programări în avans, e mult mai ușor să faci o campanie coerentă în acest fel. În străinătatea pe care o admirăm, instituțiile (mai ales operele) au programate spectacolele până la sfârșitul stagiunii. Nici lor nu le e ușor, dar au atâtea avantaje de pe urma acestui mod de a programa, încât nici nu se gândesc să renunțe. Din păcate, sistemul nu poate funcționa decât dacă TOATE instituțiile îl aplică. E deajuns ca un singur teatru să nu vrea să dea programul în avans pentru ca tot domino-ul să se dărâme.

Unii directori de teatre se plâng că este imposibil să faci o planificare riguroasă cu mult timp înainte, fiindcă actorii colaborează în mai multe părți, nu numai acolo unde sunt angajați cu carte de muncă și programarea suferă…

E aiurea. Actorul împreună cu angajatorul trebuie să cadă la o înțelegere. Dacă sunt actor liber pe piață trebuie să văd care contract este prioritar pentru mine. Apoi, am nevoie de o planificare, e absolut logic. Teatrul nu e un serviciu la care să mă duc în fiecare zi dacă nu am treabă.  Planificarea ar ajuta pe toată lumea: ar ajuta și teatrul să aibă o relație normală cu publicul. Acum se întâmplă ceva nemaiauzit – stau oamenii să urmărească cu telefonul, să meargă  în centrul orașului de câteva ori la casele de bilete, să vadă ce și dacă se joacă ce-i interesează, în loc să afle din timp. Nu se pot anunța programele, nu se pot face rezervări pe mai mult timp înainte, nu se pot vinde bilete on-line pentru simplul motiv că directorii de teatre nu reușesc să facă programarea pe câteva luni înainte! Noi avem tendința maladivă de a face din accident regulă – ”dar dacă se întâmplă ceva și nu se va juca spectacolul?” . Stăm cu drobul de sare deasupra sobei și nu facem mai bine nici un plan că tot se va strica… Or această dezordine se perpetuează – stau înșirați ca mărgelele pe ață, unii după alții și proliferează un tip de atitudine pasiv defensivă și complet anti-creativă. Artiștii se plâng de faptul că au salarii mici. E adevărat! Au salarii îngrozitor de mici, rușinos de mici. Când ar fi putut câștiga mai bine – s-au opus din toate puterile. Frica de a nu-și pierde locul de muncă, pe care unii dintre ei îl urăsc. Uneori mă întâlnesc cu oameni din sindicate care îmi spun că nici ei nu știu de ce s-au opus schimbării normelor care le-ar fi permis să câștige mai bine. A, e adevărat! Nu ar fi rămas angajați pe viață cei care nici nu vin la teatru și primesc banii pe card…