Doar o linie subțire separă posibilul de imposibil

Când am ajuns pe 19 februarie la Udine pentru a viziona un spectacol de teatru despre munca organizațiilor care desfășoară acțiuni umanitare în cele mai defavorizate zone din lume, nu îmi imaginam că doar o săptămână mai târziu acest subiect va fi de mare actualitate. Pe deasupra, chiar Tiago Rodrigues credea, înainte de a începe lucrul la În măsura imposibilului („Dans la mesure de l’impossible”) că reprezentanții organizațiilor umanitare precum Medicii fără Frontiere sau Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) sunt personaje romantice sau eroi care pot aduce cu adevărat o schimbare în lume.

Spectacolul ia naștere în urmă cu cinci ani din „dorinţa şi curiozitatea” regizorului portughez, din 2014 director artistic al Teatrului Naţional din Lisabona şi viitor director al Festivalului de la Avignon, „de a cunoaşte experienţele celor care lucrează în proiecte umanitare”. Intenţia lui Rodrigues nu a fost însă să creeze un studiu asupra fenomenului organizaţiilor umanitare, ci mai degrabă să pună în scenă „povestiri care ne ating pe toți, care ne fac să reflectăm la suferință, violență și la dezastre”.

Pentru producția bazată pe interviuri, planul iniţial prevedea ca regizorul să însoţească personalul umanitar în misiuni ale CICR. Dar pandemia i-a stricat planurile, astfel încât echipa lui Rodrigues a fost nevoită să se mulțumească doar cu întrevederi la Geneva cu bărbați și femei care au făcut din munca umanitară o profesie. În măsura imposibilului reflectă astfel dilemele cu care se confruntă personalul umanitar, a cărui viață oscilează între „căminul pașnic” și zonele sensibile de intervenție, unele dintre ele fiind chiar regiuni de război.

Foto: Magdali Dougados

Patru actori (Adrien Barazzone, Beatriz Brás, Baptiste Coustenoble și Natacha Koutchoumov – din 2017 co-directoare a Teatrului Comédie de Genève împreună cu Denis Maillefer), precum și muzicianul și compozitorul Gabriel Ferrandini formează distribuția producției Teatrului Comédie de Genève, o coproducție cu numeroase teatre și festivaluri renumite precum, printre alții, Odéon – Théâtre de l’Europe – Paris, Piccolo Teatro di Milano – Teatro d’Europa, CSS Teatro stabile di innovazione del FVG – Udine, Festival d’Automne à Paris, Maillon Théâtre de Strasbourg – Scène européenne.

Dar pandemia urma să le joace din nou feste artiștilor, astfel încât pe scena Teatrului Palamostre din Udine a lipsit Beatriz Brás după ce a fost testată pozitiv la Covid-19. Drept urmare, spectacolul din data de 19 februarie a suferit câteva mici modificări, după cum a anunțat Natacha Koutchoumov încă înainte de începerea reprezentației: s-a renunțat la o scenă, o altă secvență trebuind să fie reprodusă de pe bandă.

Spectacolul jucat în franceză și engleză, parțial și în italiană și portugheză, redă poveștile colaboratorilor umanitari intervievați la Geneva. Sunt experiențe diferite, mărturii ale modului în care acești oameni percep lumea, dar și pe ei înșiși. În loc să interpreteze complexitatea experiențelor personalului umanitar, Rodrigues alege însă să transpună declarațiile și gândurile acestora unu-la-unu pe scenă. Imagini puternice se formează în mintea spectatorilor. Relatările actorilor care se adresează direct publicului îi țin pe aceștia cu sufletul la gură, astfel încât încă din primele momente în sală se lasă o liniște apăsătoare.

Povești cutremurătoare despre pungi insuficiente de sânge și despre copii care au nevoie urgent de transfuzii se succed în ritm rapid cu salvări încununate de succes pe calea coridoarelor umanitare în perioadele de încetare a focului. Dezgustătoare și de neconceput deopotrivă este scena lecturii unei scrisori adresată unui colaborator pedofil care a exploatat copiii dintr-o astfel de zonă defavorizată pentru satisfacerea impulsurilor sale sexuale, folosind, în același timp, conserve scumpe de pateu ca hrană pentru pisici. Sunt povești despre suferință și violență, dar și despre speranță și bucurie. Cearșafurile albe curate în care sunt înfășurate cadavrele reprezintă un simbol al demnității.

De altfel, spectacolul nu duce lipsă de simboluri. Mai presus de toate este decorul: o construcție ce sugerează deopotrivă corturi, munți și dune de nisip. Susținută de cabluri, aceasta va fi mișcată de către actori, precum pânzele bărcilor, printr-un sistem de scripeți amplasați pe ambele părți ale scenei. Se creează astfel peisaje abstracte impresionante. Treptat, construcția este ridicată, dezvăluindu-l pe bateristul Gabriel Ferrandini care captivează publicul cu muzica sa interpretată live, ce variază de la sunete suave până la salve de împușcături și bubuituri de tunuri.

Cu cea mai recentă lucrare a sa, Tiago Rodrigues se reconfirmă drept autor de teatru poetic și subversiv. Cea mai genială idee regizorală constă însă în faptul că regiunile mondiale de conflict în care personalul umanitar își desfășoară activitatea nu sunt niciodată numite. Ele sunt reunite în schimb sub un singur termen: „imposibilul”. Astfel, în timp ce colaboratorii care oferă asistență umanitară experimentează durere și suferință în „tărâmurile imposibilului”, gândurile lor se îndreaptă adesea către familiile lăsate în urmă pe „meleagurile posibilului”. Doar „fața unei mame este aceeași atât în regiunea posibilului cât și în ținutul imposibilului”, se spune la un moment dat în producție.

În masura imposibilului nu este însă un spectacol de teatru documentar. Tiago Rodrigues insistă asupra faptului că face teatru documentat, fără a pretinde că a creat un eseu atotcuprinzator despre problematica experienței umanitare. Prin această nouă cale de acces către proximitatea suferinței, a pericolului și a violenței, dar și a demnității umane și a rezilienței, producția oferă publicului un mod diferit de a privi lumea. Deși dorința unei schimbări a făcut parte din motivația principală a voluntarilor de a lua calea umanitară, în cele din urmă aceștia recunosc că nu pot modifica lumea. „Simplul fapt că misiunile umanitare există, continuă chiar să persiste, creează un tablou tragic al umanității” – cu aceste cuvinte își încheie lucrarea Tiago Rodrigues.

Între timp, realitatea ne-a ajuns din urmă pe toți.