Voice over: Note, gânduri și impresii ale unei doctorande în navetă între București și Londra

Când Cristina mi-a propus să scriu despre teatrul din UK, primul gând a fost: „Aoleu, în toamna asta nu am văzut prea mult teatru!”, am prins doar patru spectacole, dintre care doar unul notabil, dar pentru că rubrica nu e despre „Ce piese a văzut Vera la Londra”, o să abordez și alte subiecte care „plutesc” prin discuțiile și atmosfera din spațiul teatral britanic.

Așadar, sezonul trecut s-a discutat intens despre cenzură și despre posibila condiționare a finanțării artistice de declarațiile politice ale artiștilor. Arcola Theatre a găzduit Cutting the Tightrope, un răspuns la tendința de depolitizare a artei susținută de ACE (un echivalent AFCN), care avertiza în februarie 2024 că „declarații politice”(political statements) ale artiștilor care sunt parte din anumite organizații pot prezenta un „risc semnificativ” în obținerea sau continuarea finanțărilor. Ce anume ar însemna „declarații politice” sau „risc” nu a fost explicat. Spectacolul a inclus texte de Hassan Abdulrazzak, Mojisola Adebayo, Phil Arditti, Sonali Bhattacharyya, Nina Bowers, Roxy Cook, Ed Edwards, Afsaneh Gray, Dawn King, Ahmed Masoud, Sami Abu Wardeh, Waleed Elgadi, Joel Samuels și alții.

Spectacolul „notabil” din cele patru văzute este Nowhere al lui Khalid Abdalla, regizat de Omar Elerian și produs de compania Fuel. Titlul pornește de la declarația Theresei May din 2012 – “If you believe you are a citizen of the world, you are a citizen of nowhere.” Abdalla propune ca acest Nowhere să fie de fapt un spațiu în care ne putem exersa reacțiile civice, ne putem lăsa indignați, înfuriați, putem eventual învăța (și descoperi) împreună lucruri despre, de exemplu, istorii ale colonialismului și ce legătură au ele cu Primăvara arabă sau cu Gaza. Abdalla numește spectacolul o „anti-biografie” și se joacă cu convenția autoficționalizării (cu un range de la star-ul care îl joacă pe Dodi în The Crown, până la activistul egiptean care, pentru o perioadă, își pierde încrederea în forța protestelor, dar care  ne arată și cum a ieșit din acest moment). Despre cum e să fii un „scoțian arab” distribuit în roluri de teroriști, despre prietenii semnificative, despre speranță – cu istorii personale și istorii dezarticulate – spectacolul ne poartă prin momente uneori greu de dus și ne scoate (poate) cu mai multă speranță, așa cum personajul lui Abdalla mărturisește că încearcă să creadă, dincolo de orice, în pace. Văzut la Battersea Arts Center.

Khalid Abdalla in Nowhere, photograph by Helen Murray

Un alt subiect foarte prezent în conferința de cercetare performativă Intersections 2025 de la Royal Central School of Speech and Drama a fost neuro divergența. Cercetătoarea și performera Zoe Glen a prezentat conceptul de „neuro cosmopolitanism”, pentru a imagina cum ar arăta un antrenament al actorului care să nu fie exclusiv focusat pe cerințele neuro tipice ale realismului psihologic. De exemplu, întreabă ea, ce am descoperi dacă nu am centra atât de mult prezența contactului vizual ca mod „de bază” de comunicare între partenerii de scenă, ci am încerca să descoperim și alte feluri prin care partenerii de scenă vor să comunice? Cercetarea ei are la bază lucrul cu comunități autiste din artele performative, iar câteva articole pe această temă sunt disponibile online (cum ar fi “Neuronormativity, naturalism and the neurotypical gaze: the equating of neurotypicality and quality in actor training” – Zoe Glen).

Sectorul off-West End este în continuare afectat de pierderile post-pandemie: lipsa fondurilor, festivaluri închise (precum Vault Festival) și dificultăți în încurajarea programelor pentru new writing. În acest context, o veste bună este restructurarea Royal Court de către noul manager artistic David Byrne, care revitalizează programele de mentorat pentru dramaturgi noi.

Previziuni: în curând în trend (sau pre-trend) – cultura wrestling-ului, care pare să intre din ce în ce mai mult în spațiul dramaturgic (am văzut un one woman show în care performera ne mărturisea că e fană wrestling, iar sala părea că știe foarte bine despre ce e vorba).

Va urma 🙂