Ceva putred în Danemarca noastră: managementul instituțiilor culturale din România în blocaj

Actualul ministru al culturii Demeter Andras Istvan a anunțat încă de la venirea sa un plan de a pune capăt situației dezastruoase a interimatelor la conducerea instituțiilor publice de cultură din România. A declarat că plănuiește să organizeze concursuri mai întâi la instituțiile care țin de minister, ca să dea apoi un exemplu și celorlalte, din teritoriu. A trimis emailuri unor experți din varii domenii care au fost de-a lungul timpului în comisii de concurs și/sau evaluare (mă aflu printre aceștia) și i-a întrebat dacă sunt interesați să facă parte din viitoare comisii de concurs. La sfârșitul verii s-a întâlnit cu cei care au spus „da” (mă număr printre aceștia) și i-a anunțat deschis și transparent care îi sunt intențiile. Pe scurt, să dea o șansă nouă instituțiilor culturale prin aplicarea OUG 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură (la care a lucrat ministrul însuși cu ani în urmă) care este fie ignorată, fie aplicată greșit în prea multe locuri din țară, începând cu Capitala.

>Aproape că am sperat.

Câteva luni mai târziu, au fost organizate concursuri pentru conducerea mai multor instituții care țin de minister, iar la  patrudintre acestea –  Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Brukenthal din Sibiu, Opera Națională din Iași, Teatrul Național din București – concursurile au rămas fără rezultat. La MNAR toți cei trei candidați au fost notați în prima fază cu mai puțin de 7, neajungând în cea de a doua fază, aceea de interviu, singura șansă pentru ei de a se prezenta public cu proiectele propuse. La ONI au ajuns trei candidați în faza a doua, dar au fost respinși toți în urma probei de interviu. La Brukenthal au ajuns patru la interviu și l-au susținut, dar concursul a eșuat fiindcă membrii comisiei nu s-au înțeles în privința notelor finale, care erau la diferență de mai mult de două puncte, fără să se reușească o mediere. Tot diferența de mai mult de două puncte a făcut să eșueze și concursul de la TNB, unde în cele din urmă, după ”armonizarea” notelor cu diferențe mai mari de două puncte prin scădere, toți cei trei candidați au fost notați sub 7 la prima probă. Cea mai mare notă: 6,83! În toate aceste cazuri, prin deciziile lor comisiile – dintre care doar cea de la TNB fost făcută publică de la bun început – au făcut, în fapt, să eșueze lamentabil planul declarat al ministrului.

Problema poate fi privită din mai multe unghiuri, dar oricum ne-am uita la ce se întâmplă avem foarte multe întrebări:

Despre comisiile de concurs: Oare n-ar fi mai bine ca în loc de manageri din toată țara, dintre care unii subordonați direct ministerului, aceste comisii să fie alcătuite din reprezentanți ai stake-holderilor locali, direct interesați de bunul mers al instituțiilor?

Despre minister: Oare a făcut suficiente eforturi pentru a credibiliza public procedurile, în așa fel încât încrederea în ”instituția concursului” să fie cât de cât reabilitată, după decenii în care cazuri după cazuri de concursuri aranjate și candidați fără merite aleși în funcții de manageri au distrus orice încredere în bunele intenții ale celor care organizează concursurile? Nu în ultimul rând, s-a asigurat că alege membrii comisiilor astfel încât ei să nu poată fi contestați?

Despre candidați: Dacă au încredere în ei înșiși, în proiectele lor și în șansa de a construi ceva în instituțiile publice de cultură din România – așa cum se prespune, din moment ce s-au înscris la concursuri – sunt îndreptățiți să ceară public deplina transparentizare a procedurilor prin care au fost declarați incapabili să treacă mai departe la faza de interviu. Nu doar ca să ceară astfel socoteală pentru umilința la care sunt supuși, ci pentru a face un bine mai mare, pentru că transparentizarea clarifică problemele sistemice.

Am scris de-a lungul vremii despre aceste probleme sistemice, mult mai mult decât mi-aș fi dorit. Am scris de ce e necesară reforma, am avertizat, plecând de la cazul TNB, că riscăm un faliment al instituției teatrale, am scris despre cazul Teatrului Bulandra ca epitom al crizei teatrelor care depind de administrația Capitalei, dar și despre obsesia festivalurilor la București, într-o analiză comparativă cu alte capitale europene, am analizat, într-un articol devenit viral, felul dezastruos în care s-au prezentat directorii instituțiilor culturale bucureștene audiați de primarul Nicușor Dan în primul lui mandat. Și asta după ce am participat la inițiative activiste, menite să schimbe mentalități și politici publice, dintre care cel mai mediatizat a fost Apelul pentru competență în instituțiile publice de cultură. Am pus aici link-uri (numai către cele mai recente intervenții) pentru toți cei care cunosc mai puțin istoria recentă a dezbaterilor din spațiul public pe tema instituțiilor publice de cultură. Adevărul este că le-am moștenit și n-am știut, nici n-am învățat, ce să facem cu ele.

***

În timp ce concursurile organizate de minister erodează o dată în plus încrederea generală – a breslei artistice, a publicului – cu privire la modul în care sunt aleși cei care conduc instituțiile publice de cultură, în București situația a devenit explozivă după câțiva ani de prelungiri ilegale de către PMB a interimatelor celor care conduc teatrele Capitalei. După ce la Teatrul Metropolis directorul Radu Nica a fost înlocuit peste noapte cu fostul director care demisionase, George Ivașcu, Teatrul Excelsior a rămas complet fără director fiindcă lui Vlad Cristache nu i s-a mai prelungit interimatul. S-a aflat cu această ocazie că actualilor directori li se prelungesc contractele cu picătura – la 3 luni, la 6 luni, probabil după cum se simt în dimineața respectiv primarul interimar și/sau (i)responsabilii de la departamentul resurse umane, care au găsit portițe ca să nu aplice legea managementului instituțiilor publice de cultură. Imperfectă cum e ea, OUG 189/2008 este o lege în vigoare, pe care actualul ministru al culturii i-a invitat printr-o adresă specială pe cei de la PMB să o respecte, așa cum a declarat public. De ce trebuie acești oameni să fie invitați să aplice legea, în loc să fie amendați că nu o aplică? – iată o întrebare la care nu avem, desigur, răspuns! Așa cum nu avem răspuns la întrebarea ”cum / dacă se va sfârși vreodată criza managementului instituțiilor publice de cultură?” E foarte posibil ca mai degrabă să se sfârșească cu aceste instituții – fiindcă nu e greu să le declari disfuncționale din moment ce le lași fără directori și fără bugete, cu arierate crescând și în imposibilitate de a le plăti. În ritmul acesta, nu peste mult timp va părea o soluție perfectă privatizarea lor, un plan care nu pare atât de rupt de realitate dacă pui cap la cap diferite declarații date în ultimul timp de tot felul de ”lupi tineri” din politica românească. Dată fiind blazarea lumii culturale și artistice din România, poate că asta este exact ce merităm.

Odată cu izbucnirea crizei conducerii teatrelor din București, ne-am mai amintit ceva. O postare a candidatului la postul de primar general Ciprian Ciucu – primar ales la ora scrierii acestui text – a demonstrat că vechile metode funcționează în continuare, candidatul anunțând public că i-a dat un telefon primarului interimar, coleg de partid, ca să se rezolve problema de la Excelsior! Dealtfel, tot cu telefonul fuseseră numiți și interimarii, de către fosta echipă de la PMB, în frunte cu președintele Nicușor Dan, de ce să nu recunoaștem și asta? În ce calitate, cu ce drept, conform cărei legi a făcut un candidat la postul de primar o asemenea intervenție? – nici o explicație. Oricum, interimarul s-a conformat imediat și l-a anunțat pe directorul Excelsior că îi reface contractul, numai că acesta a refuzat, fiindcă nu uitase încă umilința la care fusese supus, și a cerut – din nou! – organizarea concursurilor pe post, conform legii. De ce nu sunt angajații instituțiilor de cultură, inclusiv actorii, care au capital de imagine, în stradă să ceară să fie respectați? De ce nu-și apără instituțiile subminate politic? Știm cu toții deja că prelungirea interimatelor este o metodă clară de presiune politică, de ingerință în activitatea instituțiilor culturale, o cale sigură de a le vulnerabiliza și de a le reduce eficiența, inclusiv aceea care vine din exersarea critică a dreptului la expresie și creativitate. Cum să te manifești liber cu sabia lui Damocles deasupra capului?

Pe de altă parte, deși e corect să ceri organizarea concursurilor, oare poți să mai crezi că asta este soluția, când vezi ce se întâmplă cu concursurile organizate de ministerul culturii?

Adevărata întrebare care se pune extrem de serios este: oare chiar nu avem în această țară oameni competenți care să preia conducerea instituțiilor de cultură și, după 35 de ani de tranziție, cu experiența la zi și cu modele din toată lumea la dispoziție, să poată aduce muzeele, operele și teatrele din România în rândul lumii? Sau scopul anulării acestor concursuri, unul după altul, e să se demonstreze că suntem într-o situație atât de gravă, încât ea nu mai poate fi rezolvată prin concurs, ci prin numiri, cum deja sugerează unii în rețelele sociale?

A apărut între timp și a fost comentată (insuficient) în spațiul public și o nouă propunere legislativă, care modifică OUG 189/2008 în câteva puncte esențiale și o lasă nemodificată în alte câteva care ar fi fost de schimbat. Un punct bun al propunerii este transparentizarea modului de alegere a comisiilor de concurs și evaluare, prin înființarea unei platforme în care să se înscrie experți (condițiile de calificare la acest titlu și de admitere pe platformă nu sunt destul de clare din păcate), dintre aceștia urmând să se aleagă la întâmplare, conform unui algoritm prestabilit, fiecare comisie. O lipsă a propunerii este extinderea domeniilor din care pot proveni studiilecandidații lor numai la managament (via ASE), dar nu și la alte domenii umaniste din care, realitatea ne demonstreazp, vin mulți specialiști în teatru de la noi. O altă lipsă este limitarea, cerută de breaslă, a numărului de mandate la două, ministrul a fost convins, se pare, să ofere ”nelimitarea”. Dar propunerea care a atras cel mai mult atenția este introducerea posibilității ca autoritatea (ordonatorii de credit locali sau ministerul culturii) să lanseze invitații către anumiți candidați considerați calificați. Ministrul susține că și aceștia ar intra în evaluarea comisiei, alături de cei care își propun singuri candidatura, dar cine se va mai prezenta oare la un concurs la care altcineva a fost invitat direct de către organizatorii concursului? Și cine vor fi acei membrii ai comisiei care să facă abstracție de avantajul pe care unul dintre concurenți îl are din start? Nu se transformă această idee într-un cal troian introdus în lege pentru a o submina din interior?

Da, există țări civilizate în care sistemul de propuneri ale autorității, filtrate printr-un proces de dezbatere publică autentică a unei liste scurte de nume calificate, a dat rezultate bune. Din păcate, autoritățile publice din România anului 2025 nu pot fi creditate cu intenții bune și nici cu capacitatea de a deschide acest proces unei dezbateri reale, spre binele instituțiilor publice de cultură, pe care și acum încearcă să le confiște pentru a le oferi drept sinecuri susținătorilor politici. Lipsa de maturizare civică a societăți românești nu oferă nici ea un mecanism valid de verificare și responsabilizare a autorităților, prin urmare sistemul de ”invitare directă” propus are toate șansele să devină încă un instrument de politizare a instituțiilor publice de cultură, fenomen cu care ne confruntăm de 35 de ani. O luptă surdă, care s-a purtat până acum în subterane, iese la suprafață și se cere legiferată. Una dintre motivații este că există cazuri în care conducerea unor instituții publice de cultură nu este suficient de ”atractivă” pentru cei calificați, de aceea autoritatea ar trebui să aibă mijloacele de a numi conducerea.

Realitatea este însă că oameni capabili care să-și dorească să conducă aceste instituții există, cel mai probabil în toată țara. Cel puțin la concursul de la TNB aceștia s-au și prezentat, dar ei sunt considerați mai degrabă un pericol de către mediocritatea care a înghițit aparatul administrativ al acestei țări, și nu doar în cultură. Adevărul este că am lăsat să ne roadă până la os corupția, sub diferite forme – conflicte de interese, imoralitate, trafic de influență, interese politice, competiție neloială – iar toate astea au descurajat și au gonit competența! Am lăsat să moară în fașă speranța că meritocrația contează, că dacă înveți, muncești din greu, ai idei și te perfecționezi, e suficient, asta se va vedea și vei câștiga. În acest timp, creierele și creativitatea se scurg din această țară și nimeni nu le mai oprește. Cei mai buni, mai ales dacă sunt și privilegiați să aibă susținere financiară, se antrenează pentru plecare încă de mici. Și cine să îi oprească? Noi nu putem să organizăm nici măcar un concurs corect!

Ceva e putred în Danemarca noastră culturală. Iar Hamleții de azi sunt prea blazați ca să mai încerce să repună lucrurile în matca lor.