Nevoia de teatru în stradă

Feminin din Piatră
iulie 23, 2018
Doi pescăruși. Zbor încrucișat
august 22, 2018

Cea de-a X-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de Stradă București B-FIT in the Street! s-a înscris, la fel ca mai toate evenimentele culturale din 2018, în celebrarea Centenarului Marii Uniri. Cu un titlu care trădează această preocupare, „O poveste românească în Anul Centenarului”, B-FIT in the Street! a adus în spațiul public bucureștean prima producție românească cu marionete gigant. Subiectul? Un basm românesc scris de un autor român: Harap-Alb a lui Ion Creangă.

Nu e greu de înțeles de ce pentru producția festivalului, despre care organizatorii au declarat că „este cel mai mare spectacol de teatru de stradă realizat în România” a fost aleasă acestă operă literară. Însă mai greu de înțeles este de ce România își trăiește Centenarul, în cea mai mare parte, sub auspiciul tradițiilor, obiceiurilor și cântecelor populare, lăsând să cadă în uitare faptul că România celor 100 de ani e mai mult decât atât.

Nici spectacolul a cărui regie o semnează Adrian Batista nu iese din tiparele Centenarului, pe care le-am văzut repetate în lunile acestea sub diverse variante. Montarea unui basm poate părea o sarcină dificilă în zilele noastre, mai ales când influența tehnologiei și implicit fluxul necontenit de informații a îndreptat interesul publicului spre alte tipuri de produse literare, dar și teatrale. Probabil că tocmai de aceea Adrian Batista, cunoscut pentru regizarea emisiunii de divertisment de televiziune ”Românii au Talent” a ales să îmbine estetica tradițională cu elemente de acrobație, marionete de câțiva metri și efecte speciale.

Întreg spectacolul este o pendulare între o bază tradițională și detalii contemporane. În ceea ce privește textul au fost păstrate accentul moldovenesc, regionalismele și expresiile populare, la care au fost adăugate structuri din limbajul uzual sau care fac trimitere la timpurile moderne („Oleacă de mișcare îți face bine la instalație”, Împăratul Roș se miră de ce nu au ars Harap-Alb și tovarășii lui în casa pregătită de el pentru că este „pirotehnist profesionist” etc.) care nu fac decât să creeze un umor facil. Folosirea diminutivelor este extrem de frecventă și obositoare, atât în povestirea naratorului, cât și în replicile personajelor (păsărică, culcărică, băuturică etc).

 

Naratorul, suspendat în liftul – împodobit cu ștergare tradiționale- al unei mașini, lift utilizat de obicei pentru intervenții în construcții, rămâne un punct central al montării, susținând întreg firul narativ. Replicile personajelor sunt date de actori care se învârt în jurul marionetelor, fiecare dintre aceștia  având responsabilitatea să joace cel puțin două personaje. Datorită lipsei de varietate a vocilor, la un moment dat se stârnește confuzia, nemaiînțelegându-se cui îi aparține replica. Apoi, regizorul spectacolului se mișcă necontenit printre actori, pe două laturi ale spațiului de joc împrejmuit cu garduri de metal, cu o stație de recepție în mână pe care o folosește la intervale regulate pentru a dirija echipa tehnică. Istoria teatrală înregistrează ca pe un manifest apariția regizorilor pe scenă pentru a dirija actorii, dar în acest caz intervenția lui Batista nu pare imperios necesară și nu face decât să atragă atenția de la actori.

Folosirea microfoanelor pentru amplificarea dialogului, dar și ciocnirea sunetului de clădirile de la marginea pieței, acoperă taraful din fundal, care interpretează muzica live. Un alt efect disruptiv este creat de dimensiunile variabile ale marionetelor. Dacă personajele fantastice și Spânul (în costume populare) pot fi manipulate mai mult sau mai puțin, calul lui Harap-Alb domină imobil întreg spațiul de joc amintind mai curând de Iliada și de al său Cal Troian. Calul devine un punct de interes, în detrimentul personajului principal, care se pierde în umbra structurii impunătoare a animalului de lemn negru.

O reușită o înregistrează spectacolul în ceea ce priveșc acrobațiile lui Harap-Alb și ale fetei lui Roș Împărat (într-un costum roșu, în afara contextului celorlalte ținute), interpretați de Alexandru Bogdan Boldojar și Adelina Boldojar. Cei doi execută o serie de exerciții la mare înălțime deasupra pieței într-o poetică a mișcării ce denotă povestea lor de dragoste. Pe de altă parte, momentul care marchează conflictul dintre Harap-Alb și Spân (Lucian Răducan) este construit cu rapiditate, astfel creând suspans.

***

Obsesia românilor de a crea ”cele mai mari” spectacole ne face să vizionăm de multe ori producții care, cu excepția faptului că sunt grandioase sau costisitoare nu au și alte însușiri. Poate dincolo de nevoia de a ajunge la superlativ, ar trebui să încercăm să găsim echilibrul cumpătării.

La celălalt pol, producțiile mici din unsprezece țări invitate au dominat această ediție a festivalului: de la spectacolele cu marionete sau musical ale Teatrului Masca, jongleriile cu flăcări ale Drum′n′Fire care amintesc de Evul Mediu, până la dansatoare de cabaret, toboșari sau acrobați.

O compoziție extrem de sensibilă și cu adevărat interesantă a fost Passage, spectacolul companiei portugheze PIA-Projectos de Intervenção Artística. Passage este o instalație care își propune să intervină în spațiul public, utilizând particularitățile zonei în care este realizat, fără a-și pierde însă caracteristicile generale. Folosind obiecte reciclate (rame de tablouri, ceasuri, pantofi sau gheme de ață) și patru actori, instalația bazată pe physical theater restructurează spațiul public într-o poetică a vizualului. Ceea ce PIA realizează în Passage este să creeze un teatrul al tuturor, unde nu există bariere de limbă, sociale sau culturale. Cele patru personaje pornesc într-o scurtă căutare a sinelui și a celorlați. Acoperiți de măști, pe catalige și sprijiniți în bastoane, aceștia par niște personaje atemporale, cu mișcări lente și tremurat de membre. Cromatica alb-roșu este completată de muzica cu acorduri ușoare. Ieșirea din spațiul personal creat cu un anumit obiect predominant și regăsirea celorlați îi poartă pe spectatori pe un platou unde vor dansa cu toții sau în perechi. Cu emoție și gingășie instalația reușește să ne facă atenți, pentru câteva momente, la spațiul urban pe care de cele mai multe ori îl traversăm indiferenți. Un spectacol de teatru care și-a împlinit misunea.

Indiferent de tipul de teatru de stradă, în timpul festivalului s-a putut identifica o mare nevoie de teatru exprimată prin interacțiunea publicului cu actorii: de la copiii care alergau printre artiști, la adulții care se înghesuiau să facă fotografii cu cei aflați pe catalige și până la hohotele de râs și aplauzele îndelungi.

E nevoie ca teatrul să iasă mai des din sală și mai e nevoie ca teatrul să ajungă și în cartierele dormitor și nu doar în centru.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide