Melanie Mohren și Bernhard Herbordt: „În situația actuală se mută tot mai puternic accentul pe întrebarea cum pot fi consolidate instituțiile care susțin diversitatea și libertatea artistică?”

I-am cunoscut pe Melanie Mohren și Bernhard Herbordt anul trecut la Stuttgart, când am vizitat „Das Schaudepot” – o bibliotecă de performance-uri, în care spectacole care nu mai pot fi rejucate nu sunt nici uitate, nici arhivate, ci rescrise într-un format care încape pe rafturile unei biblioteci, dar care generează o experiență performativă la fel de autentică. Într-un domeniu dominat de volatilitatea actului artistic, în cei 52 de metri pătrați ai „Das Schaudepot” am trăit bucuria unei experiențe care mi-a demonstrat că arta performativă își poate depăși până și această limitare.

Melanie Mohren și Bernhard Herbordt sunt absolvenți ai Institutului de Studii Teatrale Aplicate din Gießen/Germania și de peste 20 de ani dezvoltă împreună lucrări interdisciplinare la granița artelor spectacolului. Instalațiile lor sonore și site-specific, spectacolele audio, performance-urile, expozițiile și proiectele editoriale se bazează pe cercetări artistice ample. Pe lângă aceste proiecte, predau, de peste zece ani, la colegii și universități de artă din spațiile vorbitoare de limbă germană și nu numai. În 2012 Herbordt/Mohren au fondat „Die Institution”, lucrând la un concept extins de teatru, în diferite formate și medii, despre instituții și actualizarea lor, pornind de la întrebarea: ce altceva poate fi o instituție, un spectacol, un public sau o societate? Accentul este pus pe posibilitățile instituțiilor de a fi altfel și pe modul în care, prin transformări performative, acestea pot deveni mai deschise către forme noi și colaborări. Din această serie de proiecte au rezultat până în prezent 15 producții independente, apreciate la nivel internațional, și trei volume publicate de Alexander Verlag din Berlin : „Vorgestellte Institutionen / Performing Institutions” (2015), „Das Theater / Teatrul” (2016) și „Die Institution / Instituția” (2017). În 2021, Herbordt/Mohren au deschis în Stuttgart „Das Schaudepot” – primul depozit expozițional dedicat artelor spectacolului, pentru care au obținut doar un an mai târziu prestigiosul Premiu German de Teatru „Der Faust”. Nu în ultimul rând, Herbordt/Mohren sunt membri fondatori ai Societății pentru Cercetare Artistică din Germania, înființată în 2018. Într-un interviu pentru Scena.ro, au povestit pe larg despre preocupările lor, aflate la granița fluidă între practică și cercetare artistică.

Melanie Mohren & Bernhard Herbordt. Credit foto: Dominik Odenkirchen

Roxana Lăpădat: Ați fondat „Die Institution” în 2012. Despre ce este vorba concret, poate fi privită această inițiativă ca o critică instituțională sub formă de cercetare artistică ?

Melanie Mohren: Există, desigur, puncte de intersecția cu ceea ce reprezintă conceptul de institutional critique. Și, desigur, abordarea noastră vine dintr-o practică de cercetare artistică. Când am început să dezvoltăm această serie de proiecte, am pornit de la nevoia unei poziționări în domeniul criticii instituționale care la acea vreme se reducea aproape exclusiv la artele vizuale. Din 2012 încoace, acestă stare de fapt s-a schimbat în mod decisiv. Prin intermediul scenei independente, preocuparea pentru instituția artelor spectacolului a devenit din ce în ce mai prezentă.

Bernhard Herbordt: Preocuparea pentru instituția artelor spectacolului a început în cazul nostru și dintr-un un interes foarte pragmatic : pentru că era aproape imposibil să găsim în instituțiile teatrale existente oportunităle necesare pentru modul în care noi ne imaginam că teatrul trebuie produs, prezentat și receptat. Mai ales în Stuttgart, la acea vreme. Așadar, a existat de la bun început un interesul de a face posibil ceva ce nu ar fi fost posibil fără această nouă abordare. Și, desigur, a fost și o critică a status quo-ului existent în instituțiile teatrale de la acea vreme. Dintr-un gest firesc, ne-am îndreptat atenția și către tradiția criticii instituționale. În ultimii 13 ani însă, preocuparea noastră s-a transformat, dezvoltându-se tot mai puternic dintr-un interes pragmatic într-un proiect de cercetare, iar în ultimii șapte ani chiar într-un proiect de cercetare academică, fiind în acest moment suntem pe cale să finalizăm un doctorat pe această temă.  Cu alte cuvine, propria noastră practică artistică s-a schimbat în ultimii ani, adăugându-se această componentă a practicii de cercetare artistică și, asfel, s-au modificat și nevoile noastre privind infrastructurile existente în domeniul artelor spectacolului, confruntându-ne din nou cu situația lipsei unei forme adecvate, respectiv : există infrastructuri pentru cercetarea artistică și există infrastructuri pentru teatru, dar sunt aproape inexistente sau încă foarte la început structurile care să susțină o practică comună între cele două preocupări. Și acesta este, de fapt, proiectul nostru de cercetare: Cum se modifică contextele instituționale atunci când intervenim asupra lor cu practici artistice, sau ce alte structuri organizaționale putem dezvolta pe baza practicilor artistice? Care este componeta artistică în acest proces de creare a unor instituții și infrastructuri și cum funcționează împreună?

Roxana Lăpădat: În 2015 ați publicat la Alexander Verlag din Berlin volumul „Vorgestellte Institutionen / Performing Institutions” – o punere în scenă imaginară a unei discuții fictive între artiști, curatori, reprezentanți ai mediului academic și public, chestionând teme precum: ce sunt instituțiile, ce sarcini îndeplinesc, la ce critici ar trebui să fie supuse și cum pot fi concepute diferit. Materialul se bazează pe fragmente dintr-o serie de interviuri individuale pe care le-ați purtat cu 26 de reprezentanți ai mediilor sus-menționate (incluzând și publicul). Dacă ar fi să reluați acest proces de lucru astăzi, zece ani mai târziu, în ce măsură s-ar modifica modul în care ați formula aceste chestionări?

Bernhard Herbordt: În primul rând, situația politică și socială din interiorul și din jurul instituțiilor s-a schimbat radical din 2015 încoace, acest fapt fiind generat de cazurile MeToo de la nivel internațional, de acuzații și investigații, precum și de demiterea unor persoane din structuri puternice. Nu exclusiv, dar într-o mare măsură în acest context, a fost chestionat pentru prima oară modul în care structurile existente au reușit să supraviețuiască și să-și continue activitatea. Situația politică globală și raportarea acesteia la instituțiile existente s-a modificat, de asemenea, în mod radical, instituțiile fiind supuse unei presiuni masive din diferite părți, atât din plan intern, cât și din cel extern. Și desigur, poziția unei practici artistice care chestionează structurile instituționale trebuie să se modifice odată cu aceste schimbări radicale. Cu alte cuvinte, în 2015 procesul a fost unul mult mai jucăuș, ceea ce astăzi nu ar mai fi posibil, fiindcă ar însemna să ignorăm condiții și contexte radicale, care pun chiar sub semnul întrebării existența unor structuri.

Melanie Mohren: Ceea ce este interesant în situația actuală este că se mută tot mai puternic accentul pe următoarele întrebări: cum pot fi protejate din nou instituțiile? Cum pot fi consolidate acele instituții care susțin diversitatea și libertatea artistică?

Roxana Lapadat: Voi chestionați rolul instituțiilor și sub formă performativă și aș vrea să aduc în discuție două performance-uri mai vechi pe care le-ați creat – „Das Theater / Teatrul” și „Das Stück / Piesa”. În contextul acestor două performance-uri, cum definiți rolul spectatorului și ce termen folosiți în acest sens?

Melanie Mohren:  E o întrebare interesantă cu care ne-am confruntat permanent în cadrul cercetării doctorale. În cele din urmă, am continuat să folosim termenul de „spectatoare/spectator”, pentru că este mult prea puternic legat de dispozitivul teatrului și continuă să marcheze referința la acest dispozitiv. Revenind la cele două performance-uri : „Das Stück / Piesa” a fost o încercare de a scrie un text care să abordeze instituția „piesei de teatru”, însă într-un mod foarte jucăuș. Performance-ul a marcat începutul cercetării noastre, pornind de la întrebarea : cum putem folosi acest text – este vorba despre o carte, scrisă în 100 de paragrafe – pentru a invita oamenii să descopere textul ca pe un spațiu, chiar dacă se află între două coperți de carte. Apoi am pus în scenă diferite scenarii privind modul în care poate avea loc întâlnirea cu acest text. În două dintre situații au existat și căști, respectiv în cazul punerii în scenă în spațiul public, precum și în cazul întâlnirii cu textul în spațiul scenic pe care l-am utilizat însă tot ca pe un spațiu public, respectiv ne-am folosit de lumină și sunet, dar în rest a fost un spațiu gol. Căștile nu au avut rolul de a transmite anumite indicații performative, cum se întâmplă adesea în cazul audio-walk-urilor, ci coloana sonoră a invitat mai degrabă publicul să descopere cartea și să îi ofere un context, cu alte cuvinte, să intre într-un dialog cu cartea și cu spațiul de mișcare.

Bernhard Herbordt: Și, totodată, cu ceilalți „cititori”.

Melanie Mohren : În „Das Theater / Teatrul” am mers mult mai departe: pe o perioadă de aproape doi ani, împreună cu peste 70 de locuitori ai unui sat, am transformat acest sat într-un spațiu teatral. Și am pornit de la ideea că sunt foarte multe clădiri goale în zonele periferice ale satului și ne-am pus întrebarea ce se întâmplă cu ele, ce se poate face cu ele, cum pot fi folosite? Și am încercat să răspundem la această întrebare împreună cu locuitorii satului, venind, totodată, și cu propriile noastre propuneri. Și așa a fost creat  în acest sat un cinematograf, o arhivă, o casă de oaspeți, un muzeu.

Roxana Lăpădat: Și mai sunt funcționale și astăzi? 

Melanie Mohren:  Știu că cinematograful a fost utilizat pentru o lungă perioadă de timp, am proiectat acolo un film ca parte a proiectului, însă toată infrastructura a fost concepută pentru a fi folosită și în alte scopuri – respectiv pentru alte proiecții sau evenimente – ceea ce s-a și întâmplat. Și muzeul știu că a avut o viață proprie după terminarea proiectului. Nu știu dacă o mai are, fiindcă au trecut deja zece ani de atunci.

Roxana Lăpădat: Și în cazul „Das Theater / Teatrul” a fost vorba despre un performance durațional pe parcursul celor doi ani sau au fost organizate performance-uri/reprezentații în mod regulat, după un program stabilit ?

Bernhard Herbordt: A fost și una, și alta. Pe de o parte, pe parcursul celor doi ani, la fiecare două săptămâni, autobuze ale teatrelor din orașele învecinate, respectiv Stuttgart, Mannheim și Karlsruhe, călătoreau în acest sat. Nu erau autobuze de 50 de persoane, ci grupuri mici, de cel mult 20 de participanți, fiind vorba despre un sat mic, în care ar fi fost ciudat să mărșăluiască brusc 50 de persoane din afara lui. Și aceste grupuri mici își petreceau întreaga zi acolo, luau prânzul cu diferite asociații, vizionau filmul, se plimbau prin sat, vizitau muzeul, făceau cunoștință cu diverse persoane, cântau împreună, totul ca parte a unui spectacol de teatru – așa era, de altfel, și anunțată experiența, ca un spectacol de teatru, respectiv o excursie performativă la țară de opt ore, incluzând călătoria cu autobuzul și tot ce avea să se întâmple în sat. Independent însă de aceste excursii performative, am montat un indicator la intrarea în sat, pe care scria „Satul Teatral Michelbach an der Lücke”, iar pe verso, respectiv când ieșeai din sat: „Aplauze pentru Michelbach an der Lücke”. Iar în sat existau alte indicatoare care duceau către diferite locații. Astfel, puteai „experimenta” satul, prin intermediul acestor indicatoare, ca pe un performance durațional, și în afara evenimentelor periodice organizate concret de noi.

Roxana Lăpădat: Revenind mai aproape de timpul prezent, în 2021 ați deschis „Das Schaudepot”, proiect pentru care, la doar un an de la inaugurare, ați primit o importantă disticție – Premiul German de Teatru „Der Faust”. ”Das Schaudepot” este, din câte știu eu cel puțin, o instituție unică în peisajul teatral, în fapt o arhivă / bibliotecă de spectacole pe o suprafață de 52 metri pătrați, în care performance-uri pot fi răsfoite, împrumutate sau experimentate live. Care este conceptul care a stat la baza „Das Schaudepot” și considerați că ar putea fi implementat și în alte instituții teatrale?

Melanie Mohren: Am preluat conceputul din artele vizuale, unde există aceste depozite expoziționale, și am încercat să-l aducem în zona artelor spectacolului. În ce măsură poate fi implementat în alte instituții teatrale este o întrebare interesantă. Aș spune că nu este transferabil unul la unu, deoarece modul în care a fost conceput spațiul și a fost creată infrastructura sunt total specifice acestui loc și sunt specifice modului nostru de lucru. Ce ne-a intersat în mod special și ne interesează în continuare, pornind de la preocuparea noastră vizavi de instituții, a fost să creăm un spațiu care să se înscrie, în primul rând, într-o anumită structură de cartier și care să funcționează, mai degrabă, ca o bibliotecă orășenească. Acestea sunt unele dintre puținele locuri unde mai poți merge fără să cumperi ceva, ci doar să petreci timpul. Și ne-a interesat să aflăm dacă este posibil să deschidem un loc care să ofere acest lucru. În același timp, ne-a interesat modul în care ar putea fi conservate spectacole precum „Das Theater / Teatrul” sau altele care au fost dezvoltat site-specific, fără a putea fi rejucate. Și nu într-o arhivă clasică, ci prin traducerea lor într-o altă formă, prin reactivarea lor într-un alt format. Cu alte cuvinte, într-un mod care să genereze o nouă experiență performativă. Dar nu în acest sat, ci în spațiile mici ale „Schaudepot”, având în acest sens și un format expozițional. Din punct de vedere artistic, a fost foarte interesant să experimentăm cum putem traduce ceva pentru structura redusă a acestui spațiu. Și în acest sens, un factor important este și initimitatea pe care o generează întâlnirile în acest spațiu, fiindcă cei prezenți stau la masă sau în cameră cu alte două, trei sau patru persoane. În plus, ne-a interesat foarte tare conceptul acesta de „sharing” și de împrumut și am încercat să ne ghidăm și în acest sens cât mai mult după principiul unei biblioteci, adică să creăm un catalog cu toate performance-urile, obiectele, cărțile care pot fi împrumutate.

Roxana Lăpădat: Există anumite criterii după care selectați performance-urile care se regăsesc în acest format „tradus” în Schaudepot? Trebuie să îndeplinească anumite condiții?

Bernhard Herbordt: Criteriile reprezintă încă un punct orb. Am petrecut o perioadă relativ lungă de timp încercând să construim în primul rând infrastructura. După cum ai menționat și tu, nu mai există un format asemănător, astfel încât am ales primele cinci, șase, poate chiar șapte performance-uri astfel încât să vedem cum funcționează, să experimentăm cu diferite formate, pentru a stabili ce tehnologie este necesară. A trebuit cumva să inventăm toate aceste lucruri de la zero, neavând niciun alt reper. Apoi, încet-încet, am început să invităm direct artiști ale căror lucrări ni s-au părut interesante, ținând însă în continuare cont și de aspectul tehnic. De exemplu, de anul trecut există în Schaudepot o producție de teatru muzical, cu un ansamblu muzical și un ansamblu relativ mare de dansatori. Pe lângă faptul că suntem interesați de munca acestui colectiv din Finlanda – Oblivia – am fost, de asemenea, interesați de formă și de cum s-ar putea adapta pentru acest spațiu. Sau un grup de artiști lucrează în prezent la un proiect VR care să fie accesibil persoanelor nevăzătoare și persoanelor cu deficiențe de vedere. Prima noastră preocupare este cum poate fi încorporat aici aceast proiect VR fără a anula progresele în materie de accesibilitate care au fost realizate până acum. De aceea spun că aspectele tehnice sau formale sunt încă foarte importante în acest context și abia de acum putem începe să ne gândim la cum ar putea fi organizate lucrurile altfel, care pot fi de fapt criteriile și ce putem face pentru a nu ne mai afla noi în centrul acestor decizii. Am început acest proces prin cooperarea cu alte instituții, spre exemplu am început să invităm absolvenți ai facultăților de arte din regiune să lucreze aici. Există, așadar, și un interes instituțional în acest context, ceea ce va genera și o schimbare a criteriilor. Cu toate acestea, a existat de la bun început un criteriu important, și anume ca performance-urile care își găsesc locul în Schaudepot să nu mai poată fi prezentate, în formatul inițial, în alte spații. Cu alte cuvinte, spectacolele care pot intra în repertoriile unor teatre municipale sau naționale sau în alte spații similare nu sunt de interes pentru noi, fiindcă au fost deja „colectate” undeva și pot fi prezentate din nou. De interes pentru noi sunt mai degrabă performance-urile care nu mai pot fi rejucate, din cauza faptului că au fost create site-specific sau din alte motive, astfel încât li se oferă posibilitatea de a „trăi” mai departe, nu prin păstrare, ci prin actualizare.

Roxana Lăpădat: Și cum se desfășoară procesul de lucru al acestei rescrieri sau traduceri performative: colaborați cu echipa artistică care a creat inițial spectacolul și dacă da, care este rolul vostru în acest proces?

Melanie Mohren : Noi nu mai suntem implicați în proces și acesta reprezintă aspectul cu adevărat interesant pentru noi: în momentul în care Oblivia, colectivul menționat mai sus, a început să lucreze, noi le-am explicat evident cum funcționează locul, respectiv care sunt posibilitățile tehnice și care sunt limitele. Ei s-au ocupat apoi singuri de întregul proces de adaptare, noi le-am oferit doar sfaturi și sprijin, atunci când a fost nevoie. Dar este o adaptarea care le aparține în totalitate.

Bernhard Herbordt: Implicarea noastră diferă de la caz la caz. Așa cum a explicat Melanie, cei de la Oblivia au venit aici, au ascultat care erau condițiile și apoi au realizat ceea ce-și doreau să realizeze. Dar există un alt proiect, proiectul VR pe care l-am menționat de asemenea, în care suntem, spre exemplu, implicați la nivel dramaturgic. Sau există un alt proiect pe care abia îl demarăm, este vorba despre adaptarea premierei mondiale din 1967 a primei piese de teatru scrise în limba germană de către un autor germano-turc, iar în acest caz jucăm mai degrabă rolul de facilitatori: cercetăm, găsim autorul, găsim actorul principal din 1967, căutăm oameni care abordează actualmente problematici similare și care ar putea fi aduși laolaltă pentru a colabora. Există, de asemenea, lucrări care ne-au fost trimise pur și simplu prin poștă și care se află acum în Schaudepot. Acest lucru se întâmplă foarte rar, fiindcă sunt mai puțin interesante ca formă, dar e relevant de menționat pentru a descrie cât mai acurat gama largă de posibilități. De altfel, aceste lucrări pot fi și cel mai simplu împrumutate. În cazul performance-urilor foarte elaborate, care depind într-o mare măsură de structura din Schaudepot, problema este că nu sunt transportabile. Însă totul relevă caracterul experimental al proiectului care se află într-un permanent proces de modificare și dezvoltare. Nu în ultimul rând, schimbarea constantă este influențată și de condițiile externe, deoarece acesta nu este un OZN care poate exista dincolo de structurile de finanțare și de alte structuri instituționale. Dar ceea ce încercăm să facem este să menținem structura deschisă, să fim capabili să reacționăm la toate aceste contexte și să observăm cum se schimbă, de ce se schimbă și încotro se îndreaptă.

Melanie Mohren: Aș vrea să mai adaug scurt ceva : în ciuda faptului că nu au existat niște criterii foarte clare, s-a dezvoltat poate și un criteriu al prieteniei, dacă pot să-l numesc așa. În sens general, nu sună foarte elegant, dar devine un criteriu important atunci când vorbim despre instituții, fiindcă în acest caz este vorba despre o anume grijă reciprocă.

Roxana Lăpădat: Și o întrebare pragmatică: cum poate fi vizitat ”Das Schaudepot”, doar la fața locului sau și online?

Melanie Mohren: Se poate și online. Există un tur online pe care îl oferă Bernhard. Sau cei interesați ne pot scrie un e-mail și pot face o programare, pentru a vizita spațiul live. De asemenea, organizăm la fiecare șase – opt săptămâni evenimente sub genericul ”Schaudepot Spezial”.

Roxana Lăpădat: În cadrul turului online, se pot experimenta și unele dintre spectacolele din Schaudepot sau este mai degrabă o prezentare a spațiului și a activității voastre?

Bernhard Herbordt: În proporție de 70 % este o prezentare, iar 30 % sunt fragmente din spectacole. Dar există și performance-uri individuale la care se poate participa online, ele au loc în spațiul ”Schaudepot”, dar cei interesați se pot conecta și online.

Roxana Lăpădat: Ultima întrebare se leagă de poziția pe care ați deținut-o recent, respectiv în toamna lui 2024, de directori artistici ai Festivalului Regiunii Culturale Stuttgart, un festival care își propune să depășească granițele și să creeze spații de întâlnire. Tema și conceptul ediției mi s-au părut extrem de relevante pentru rolul artei în societatea actuală: „ACUM ! Spații de acțiune între artă și societate”. Cum ați conceput programul în jurul acestei teme?

Melanie Mohren: Festival are o premisă specială, și anume este festivalul regiunii culturale care reunește aproximativ 40 de municipalități din jurul orașului Stuttgart. A luat naștere și s-a dezvoltat dintr-o dorință și nevoie cultural-politică, și anume aceea de a aduce cultura în aceste locuri, unde – în anumite cazuri – nu există departamente culturale și cu atât mai puțin o scenă locală proprie sau instituții culturale și artistice locale. De la un concept asemănător a pornit și performance-ul nostru „Das Theater / Teatrul”. Și în cazul festivalului, în dialog cu diferitele municipalități, am încercat să aflăm ce le interesează și ce posibilități există la nivel local, fiindcă acești factori diferă puternic de la un caz la altul. Am propus această temă fiindcă avem convingerea că în vremuri ca acestea, arta reprezintă un limbaj care poate genera și exprima emoții fundamentale, poate genera cooperare, unitate și coeziune. În actualele negocieri bugetare primul domeniu de la care se taie este din nou arta și cultura, ceea ce reprezintă o mare problemă  în aceste municipalități. În acest sens, în conceperea programului ne-am dorit să aducem în atenție care ar fi consecințele acestor tăieri sau ce spații politice și de întâlnire ar putea fi generate cu și prin artă, posibilități care, în absența artei, ar dispărea pur și simplu. Spre exemplu, un proiect pe care l-am dezvoltat chiar noi în cadrul festivalul a pus puternic accentul pe ideea de întâlnire, în cele mai diverse forme: pe apă, pe uscat, într-o canoe, pe bicicletă, la plimbare, printre oameni și lucrări de artă. Am denumit acest program ”Academia” – un spațiu de întâlnire, un performance durațional pe perioada festivalului.

Roxana Lăpădat: Melanie Mohren, Bernhard Herbordt, vă mulțumesc mult pentru această (re)întâlnire!

https://www.das-schaudepot.org/en/