Etica surselor în teatrul documentar

Spectacolul Naționalului clujean „Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith”[1] de Cosmin Stănilă, regia Doru Vatavului, inaugurează în teatrul românesc o repoziționare a artiștilor față de adevărul informațiilor documentare și față de raportul etic cu sursele. Cu alte cuvinte, spectacolul tratează problema responsabilității artistului în raport cu informația și mijloacele teatrului documentar. Pe toată durata spectacolului autorul se joacă cu mintea spectatorilor, exploatează și deconstruiește prejudecăți, lansează noi piste și provoacă audiența să judece adevărul afirmațiilor, să decidă ce și cât crede, fiind avertizată încă din textul de prezentare asupra componentei documentare. Ficțiunea și adevărul își suprapun vocile în spectacol, se suprapun pentru a lăsa la final câteva întrebări deschise: cât și cum ne folosim de aproapele nostru, și mai ales care e relația corectă între două persoane din lumi incompatibile social.

Debutul lejer al spectacolului urmărește evoluția relației virtuale dintre o tânără africană din Ghana și un bătrân român, în tentativa acestuia de a găsi o parteneră pe rețelele de socializare. Din primele momente speculezi că iubirea reciproc declarată va eșua în extorcarea bătrânului, jucat de Cosmin Stănilă într-o compoziție comic-ironică, reținută. Sânziana Tarța, e tânăra „felină” africană cu piele albă, Clara Smith, mai degrabă proiecția minții bătrânului Alexandru Gherase – imaginată din fotografiile fictive livrate pe facebook – decât o ființă reală. Sânziana Tarța, tânără, calină seducătoare, joacă avatarul unui personaj ce pare creat de inteligența artificială. Scenograful Adrian Balcău rezolvă eficient problema comunicării online prin plasarea celor doi actori în două spații separate de ecranul transparent (al calculatorului). Podiumul e spațiul proiecției imaginare a exotismului african; fotoliul și covorul, din „avanscenă” circumscriu locuința bătrânului. Podiumul sugerează distanța geografică și culturală dintre parteneri, între care efuziunile și sincopele relației virtuale sunt cu haz controlate de mimarea accesării tastelor ecranului tactil. Pe muchia între comic și ridicol, unica legătură palpabilă a cuplului sunt mesajele scrise și fotografiile. În rest, mintea dă corp imaginației, iar Clara îl seduce pe bătrân cu clișeele relației la distanță: declarații sentimentale, potrivirea zodiacală, dansul în rochia roșie cumpărată din banii primiți, supralicitarea banilor de avion pentru o vizită irealizabilă. Mici „scăpări” în mesaje par accidente de acord de gen în vorbire, dar perturbă identitatea Clarei. Trecerea personajelor prin ecran dintr-un spațiu în altul, deși relația la distanță nu justifică logic acest pasaj, e primul semn al fluidității convenției. Dialoguri absurde ne avertizează asupra fragilității adevărului personajelor. Așa e scena în care Alexandru trece dincolo de ecran pentru a o pedepsi pe tânără cu joarda Sfântului Nicolae pentru aluzii la imaginare promisiuni sexuale. Regia e justă și discretă, compune din detalii profilul personajelor și mizează pe aportul spectatorilor în descifrarea convenției. Chiar dacă spațiul e puțin înghesuit, studioul Euphorion creează senzația intimității domestice și a absenței interacțiunii directe, pe care actorii o joacă la limita complicității cu publicul.

Credit foto: Nicu Cherciu

Când crezi că ai anticipat morala fabulei, premisele și convenția sunt răsturnate, adevărul se dovedește fals, nimic nu e ceea ce pare a fi. Alexandru Gherase își dă seama că e subiectul șantajului sentimental, scenariul schimbă radical miza narativă și intrăm pe terenul documentar, meta teatral. Aflăm că scenariul idilei online s-a născut din încercarea autorului piesei de a verifica dacă din spatele contului unui bătrân fictiv acesta își poate găsi o parteneră de viață. Însă, ca în orice escrocherie online, bătrânul fictiv devine victima unei partenere fictive. Transformarea e la îndemână în mediul virtual, unde personajele își schimbă vârsta și aspectul cu ajutorul softurilor AI sau pur și simplu prin asumarea unei false identități. Cosmin Stănilă se dezvăluie în spatele chipului îmbătrânit artificial, ceea ce justifică și compoziția personajului Alexandru Gherase. În spatele Clarei Smith se ascunde un tânăr de 17 ani, Tahiru Abdulai, și de aici povestea ia o cu totul altă direcție. De la jocul ascunderii și devoalării identităților, se trece la identitățile reale asumate, la jocul și confruntarea manipulării și șantajului sentimental. Ficționalul se dizolvă în documentar, Cosmin și Tahiru apar ca propriile personaje, iar relația lor continuă online. Cercetarea documentară a lui Cosmin Stănilă intră în straturile oculte ale amăgirii și înșelătoriei prin exploatarea inechităților și diferențelor de cultură și civilizație. Pe măsură ce Tahiru pretinde bani pentru a merge la școală, apoi pretinde bani pentru a apărea în filmările din spectacol, acesta devine tot mai concret, până la a figura pe generic ca actor în distribuție. Disperarea de a-și juca șansa și a scăpa dintr-o existență la limita subzistenței se întâlnește cu dorința lui Cosmin de a afla adevărul despre Tahiru. În tonul și raportul just dintre proiecție și joc, filmările ședințelor de chat și prezența actorilor live se suprapun organic, deși granița dintre realitate și ficțiune e continuu blurată între cei doi. Ajungi la final să te întrebi ce anume din cele văzute în partea a doua a spectacolului e filmare documentară spontană și ce e regizat. E indusă astfel problema responsabilității artistului față de sursele de documentare, devenită astfel tema principală a spectacolului. În spatele șaradei sentimentale stă o problemă etică a lumii globalizate, în care ubicuitatea persoanelor și a informației justifică aspirațiile tinerilor din țări defavorizate la o viață decentă, pentru împlinirea căreia chatul online e doar un instrument. Regia menține tonul lejer, vag ironic al faptului divers, pentru a dirija spectatorul prin intermediul imaginilor documentare spre o realitate stratificată în care Alexandru Gherase și Clara Smith devin, din personaje fictive, exponenții luptei pentru dreptul la fericire.

Credit foto: Nicu Cherciu

Dincolo de povestea comic-amară, spusă cu simplitate și fără a pretinde vreo clipă că oferă soluții, spectacolul chestionează instrumentul internetului. Poate fi un antidot al singurătății cronice, dar și locul de racolare a viitoarelor victime, unde falsificarea adevărului face posibilă interșanjabilitatea rolurilor între victimă și agresor. Contextul socio-politic setează destine și valori morale, iar ceea ce într-o societate stabilă economic e considerat imoral – păcălirea și extorcarea cuiva – în lumea sărăciei fără speranță devine o tehnică de supraviețuire. Spectatorii rămân să decidă pe cont propriu diferența dintre imoralitate și amoralitate în cazul lui Tahiru, dintre responsabilitate etică și angajament uman în cazul lui Cosmin. Vizita actorilor în Africa, consecutivă realizării spectacolului, și continuarea relației online cu Tahiru vorbește despre nuanțele procesului documentării și responsabilității transferate în viața reală.

___________________________________________________________________________________________

[1] V. https://www.teatrulnationalcluj.ro/piesa-759/cum-s-a-indragostit-domnul-gherase-de-clara-smith/