Cine l-a ucis pe tata? sau Identitatea e întotdeauna politică

Concluzia (mea): De la personal la social, identitatea se construiește prin confruntarea valorilor familiei și depășirea celor ale clasei sociale de proveniență. Acestea constituie nucleul tuturor conflictelor pe care le disimulăm în adolescență pentru a ne integra în mediul social prescris. Dar când presiunea valorilor personale explodează limitele impuse, asumarea identității construite la tinerețe e vindecătoare și devine instrumentul trezirii celorlalți.

 Familia. Cortina roșie ce închide mica scenă din sala studio a Teatrului Metropolis introduce publicul într-un spaţiu intim și misterios ce evocă ceva din tensiunea erotică a filmelor lui David Lynch, potențată de muzica seducător-melancolică a Ninei Simone. La deschiderea cortinei întreaga scenă e o sală de sport, prin excelență locul antrenării și etalării masculinității. Iar corpul e terenul exersării și descoperirii identității în toate aspectele ei. „Aparatele” sălii de sport sublimează violența cuvintelor prin fizicalitate ca metaforă a suferinței ce însoțește călirea corpului și a spiritului de adult. Aici plasează regizorul Andrei Măjeri mărturia asumat autobiografică a personajului Eddy Belguelle din romanul „Cine l-a ucis pe tata?” de Édouard Louis în spectaculoasa premieră pe care o semnează la Teatrul Metropolis din 8, 9 decembrie 2023. Dramatizarea originală a Mihaelei Michailov sintetizează romanul monologal și oferă un text de spectacol organizat în straturi narative concentrice ce îmbracă nucleul identității socio-cuturale a personajelor principale, fiul și tatăl. Confruntarea valorilor sexului cu ale genului e pentru Eddy o continuă luptă de stăpânire a suferinței produse de impulsurile de feminitate trimise de corp, dar și cu mentalitățile mediului social și familial; lupte a căror miză rămâne la toate vârstele acceptarea și (re)câștigarea iubirii paterne. „Un tată și un fiu”, sintagma funcționează ca o declarație de iubire filială, dorită în copilărie, refuzată la adolescență, recucerită și conștient asumată la maturitate. Expresia e, totodată, o dublă copertă a spectacolului care se deschide și se închide cu acest avertisment al decalajului generațional și al condiționării sociale pe care tatăl și fiul le vor învinge prin iubire. În fond, scenografia lui Adrian Balcău e imaginea simbolică a societății machiste pe care o înfruntă copilul și adolescentul Eddy. Sugestia spațiilor domestice și publice, prin minime schimbări de poziție ale spalierelor sau saltelelor, menține referința la patriarhat, în timp ce elemente de recuzită minimale (portiera mașinii, bradul de crăciun, perdeaua argintie) produc breșe emotive în tonul general viril al scenei.

Clasa socială: De la personal la social, rememorarea istoriei de familie parcurge procesul înțelegerii inechităților sociale și al denunțării politicilor exploatării de clasă. Un dublu flux transformator urmărește din direcții opuse evoluția fiului și a tatălui pentru a depăși trauma, rușinea, marginalizarea și a se concilia în final prin concluzia social regulatoare a revoluțiilor. Din dramatizare, multiplicarea personajului principal, Eddy, transcende singularitatea autobiografiei și devine exponenta precarității clasei muncitoare din periferii. La o generație distanță, revolta fiului pledează pentru dreptul tatălui la demnitate și, prin extensie, a tuturor oamenilor simpli. Regizorul Andrei Măjeri reușește o distribuție masculină ideală, cu șase foarte tineri actori: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache și Vlad Ionuț Popescu. Personajul principal multiplicat ca povestitor (Justin Danalache), copil  (Adelin Tudorache) și adult (Eduard Chimac) însumează energia vârstelor și amplifică presiunea emoțională a textului. Inocența și delicatețea cu care e construit personajul multiplicat al fiului urmărește descoperirea și acceptarea identității homosexuale, rezistența în fața machismului și lupta pentru demnitate. Vitalitatea sculpturală a corpurilor tinere contrastează cu durerea ce se revarsă din șuvoiul cuvintelor, opusă muțeniei împietrite a tatălui. Cuvintele lui sunt ecoul comentariilor fiului, mai ales în prima parte, pentru ca, la final, mândria tatălui în fața succesului literar al fiului să stingă rușinea eșecului personal și să recupereze dialogul direct dintre ei.

Sclipiri de umor și (auto)ironie evită patetismul, fără să piardă tonul intim al confesiunii, subliniat de inventivitatea și dinamica acțiunilor scenice. Compoziția personajului Mamei păstrează în travestiul lui Hunor Varga tandrețea iubirii materne neînfrânte de agresivitatea domestică, surprinse de ochiul critic al copilului. Rigiditatea violentă a tatălui (Alex Iezdimir) disimulează rușinea inferiorității lui sociale, dar recuperarea momentelor emoționale – tatăl dansa în tinerețe, îi plăcea opera – aduc la suprafață filonul subteran al sensibilității și țin trează iubirea filială. De altfel, ca de fiecare dată în spectacolele lui Andrei Măjeri, muzica e vehiculul emoțiilor, substanța de contrast a fragilității camuflate și catalizatorul traumei. Scurte intermezzouri muzicale irump în scenă și revarsă preaplinul suferinței reprimate. În pofida eterogenității playlistului, de la arii de operă (O mio babbino caro de Puccini) la muzică franceză (Dalida, Grégory Demarchal) sau hituri pop ale anilor ´90 ( Auqa – Barbie Gril), interpretarea lor live dă spectacolului lejeritatea ludică a adolescenței și autenticitate. Aranjamentul muzical și sound designul lui Adrian Piciorea dau coerență sound-ului de spectacol ce sugerează atmosfera Franței ultimei jumătăți de secol (coincide cu vârsta tatălui îmbătrânit prematur): amestec de melancolie, seducție erotică și speranță. De altfel, intimitatea înduioșător-ironică a relațiilor e surprinsă și de coregrafia de grup semnată de Andrea Gavriliu (excepțională pastișa dansuluiBarbie girl). Fizicalitatea scenelor dă jocului actoricesc energia performativă cu care e depășit unisonul monologului și reușește să recompună peisajul familial și atmosfera epocii.

Politicul: De la momentul accidentului de muncă al tatălui spectacolul ia o turnură deschis politică prin enumerarea documentară a succesivelor legi care au adâncit precaritatea și izolarea socială a clasei muncitoare. Reconcilierea tatălui cu fiul adult, devenit scriitor, răstoarnă raportul inițial dintre fragilitatea fiului și fermitatea tatălui, afirmă rolul educației ca motor al progresului social. Scriitorul ca martor al mediului său răscumpără prin literatură umilirea socială a tatălui. Îmbrățișarea lor finală e semnul concilierii și acceptării iubirii. „Cred că ne-ar trebui o revoluție!”, ultima replică a tatălui, fixează perspectiva politică a spectacolului și extinde lupta pentru asumarea identității din sfera personală în cea socială.

Efectul: Teatrul Metropolis continuă cu această premieră procesul redefinirii sale estetice început în 2023, odată cu preluarea conducerii de către regizorul Radu Alexandru Nica. Tineri regizori și regizoare invitați, privilegierea textelor din dramaturgia nouă, recente colaborări cu studenții UNATC reconfigurează instituția în raport cu temele și direcțiile relevante pentru teatrul secolului XXI. Promit să redefinească Teatrul Metropolis ca loc al filtrării spiritului timpului în creații născute din întâlnirea temelor individuale cu socialul și politicul; un argument în plus în favoarea identității (instituționale) rezultate dintr-un construct asumat.