Édouard Louis în dialog cu Eugen Jebeleanu: „Până și lacrimile mele erau politice”

Cu ocazia premierei spectacolului „Lupte și metamorfoze” după romanul „Luptele și metamorfozele unei femei” și fragmente din „Cine l-a ucis pe tata?” de Edouard Louis, regizat de Eugen Jebeleanu la Teatrelli cu sprijinul Institutului Francez din România, autorul a venit în România și a luat parte la premieră și la o „Întâlnire dialog” împreună cu regizorul spectacolului, pe data 23 februarie. 

Tânărul autor, Édouard Louis, este cunoscut drept „superstarul rebel al literaturii franceze”, deoarece el nu scrie doar despre poveștile și amintirile personale, ci le transformă într-un act și o luptă față de politică și societate. S-a născut într-un sat sărac din nordul Franței cu toate stigmatele clasice într-o astfel de societate: homofobie, rasism și evident violență cauzată de cele două motive de mai sus, dar și de gen. În ciudat descurajărilor familiei, el reușește să fie primul cu studii superioare, iar la doar 21 de ani publică prima sa carte „Pierre Bourdieu – L’insoumission en héritage[1]”, urmată de alte cărți traduse și în limba română „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule[2]”, „O istorie a violenței[3]” și „Cine l-a ucis pe tata[4]”.

Textele, traduse în peste 20 de limbi în întreaga lume, sunt sincere și reflectă adevărul nespus al homofobiei, al sărăciei și al violenței. Cu claritate, Édouard analizează cauzele unor astfel de comportamente și descoperă adevărata problemă – societatea, mai concret politica. Din cauza unor legi, urmează discriminarea, iar din cauza discriminării apar și probleme ale identității. Oamenii devin pioni care se caută unul pe celălalt ca-ntr-o oglindă pentru că știu că trebuie să fie într-un fel sau altul. Textele lui Édouard descriu tot peisajul din jurul acestei oglinzi și te invită să cauți dincolo de ce trebuie să vezi. De aceea, cei ce au văzut în textele lui lupta pentru ceva, nu împotriva a ceva, au ales să pună poveștile și pe scenă, acolo unde ar trebui să vezi adevărul pe care, de obicei, nu vrei să-l vezi. Astfel, romanele sale au fost dramatizate deja în două teatre din capitală, la scurt timp după prezența spectacolului „History of Violence”[5] în cadrul primei ediții a Festivalului X-FEST. Cele două proiecte s-au întâmplat aproape în același timp, deci este clar că există un interes în primul rând personal, apoi profesional față de acest autor.

Édouard Louis. Credit foto: FOTOPUNCT

TEATRU LA MICROFON, ÎNAINTE DE DIALOG

Eugen Jebeleanu, afirmă de la începutul discuției că a descoperit textele lui Édouard Louis încă de când au fost publicate prima dată în Franța, înainte de a fi cunoscute unui public mai larg. Misiunea regizorului o cunoaștem și recunoaștem în toate montările sale, respectiv această luptă de a purta spectatorii într-o incursiune de povești aparent personale, dar care devin ușor, ușor sociale. În același dialog, el menționează la un moment dat – „Creează teatrul pe care tu vrei să-l vezi”, respectiv un teatru fără cortină sau cenzură, chiar dacă uneori, pentru unii spectatori poate fi deranjant. Luptele sale artistice despre homofobie, sexualitate și identitate se regăsesc și în spectacolele care au avut recent premiera în țară, precum: „Pescărușul” (Teatrul Național București), „Băiatul văduvă” (Teatrelli), „Prețul aurului” (Coproducție Centrul de Teatru Educațional Replika și Compagnie des Ogres) și „La ronde” (Teatrul „Andrei Mureșeanu” Sfântul Gheorghe). Cu toate acestea, spectacolul „Lupte și metamorfoze” de la Teatrelli, pune sub lupă o analiză inversă – de la social la personal.

Spectacolul se poate înțelege sub forma a două povești care se regăsesc într-un numitor comun la final. Pe de o parte, se vorbește despre satul în care s-a născut Édouard Louis și violența familiei și a oamenilor la care a fost supus. Tatăl său este descris ca această imagine a masculinității prin toți termenii săi definitorii – forță, ură, discriminare de gen. În relație cu Édouard, el este un tată care-și dorea un moștenitor ca el, masculin și puternic, iar în relație cu soția sa, un cap al familiei care întreține și trebuie să fie hrănit. Cu toate acestea, toată forța dată de corp dispare atunci când un accident la locul de muncă îl lasă cu traume pe viață. Mai mult, toată această putere dispare și ea când statul francez promulgă legi peste noapte care le ia săracilor și mica avere pe care o mai dețin și îi obligă să muncească chiar și pe cei cu certificat de handicap. Pentru Édouard atunci a fost momentul în care a început un război rece împotriva unor idei care sunt dincolo de ura față de homofobie, rasă, ci sunt împotriva unei clase umane.

În altă ordine de idei, povestea tăcută a soției și a mamei care ascultă și înclină cuminte din cap ia o întorsătură emoționată, chiar feministă. Ani mai târziu, Édouard o descoperă pe mama de care îi era rușine să o cheme la școală, să le vorbească colegilor și profesorilor pentru că avea un limbaj redus și un comportament stângaci, drept o femeie ruptă din peisajul sărăcăcios al satului, într-un oraș modern, aranjată, cochetă, vizitată de personalități. Mediul din care face parte îi schimbă perspectiva limitată despre oameni, lume și astfel ea are parte de o splendidă metamorfoză.

Cei trei actori din spectacol – Măriuca Bosnea, Șerban Ghilvaci, Niko Becker – l-au fascinat chiar și pe autor, care a ținut să-i felicite în timpul „Întâlnirii dialog”. Ei spun la microfon o poveste fără un fir narativ la care să te aștepți, într-o notă regizorală cheie pentru Eugen Jebeleanu.

Măriuca Bosnea și Șerban Ghilvaci în spectacolul „Lupte și metamorfoze”. Credit foto: FOTOPUNCT

ȘI ACTORI: EUGEN JEBELEANU & ÉDOUARD LOUIS

În anul 2020, Thomas Ostermeier montează spectacolul „Qui a tué mon père” cu Édouard Louis într-o coproducție dintre Théâtre de la Ville Paris și International Theater Amsterdam (ITA). Deși până în acel moment textele sale au mai fost dramatizate, de această dată, la invitația lui Thomas Ostermeier, Édouard acceptă și rolul de actor. La întâlnirea menționată, autorul spune că a descoperit teatrul încă din liceu, dar nu a vrut niciodată să urmeze această meserie. I s-a părut mai simplu rolul din spatele hârtiei nescrise. Într-o poziție aproape similară a fost și Eugen Jebeleanu, când a montat spectacolul „Prețul aurului”, despre povestea lui, familia și sexualitatea sa, cu el, în „rolul” principal.

De aceea, din propria experiență, Eugen Jebeleanu l-a întrebat pe tânărul autor francez cum a fost pentru el procesul de lucru în propria poveste și dacă a existat pentru el o graniță între realitate și ficțiune:

Édouard Louis: Nu cred că poveștile îmi aparțin mie. (…) Nu a fost o problemă, deoarece pentru mine sunt povești colective. Oamenii m-au întrebat adesea cum pot să scriu despre tatăl meu, mama mea, momentele intime de familie, personale. Pentru mine, aceasta nu este o întrebare, deoarece este o poveste pe care nu am ales-o eu. Nu mi-am ales familia, corpul, sexualitatea, țara, limba (de aceea îmi place să vorbesc în altă limbă, deoarece pe cea natală nu am ales-o eu), numele (până când am putut, totuși, să mi-l schimb[6]). Am fost aruncat într-o lume pe care nu am ales-o. Iar atunci când scriu despre ceva ce ar putea fi numit „biografie”, eu văd în acest lucru ceva politic. Poate că e o problemă în felul în care gândesc sau este o problemă cu mintea mea – sau poate sună ca un sentiment de rușine; însă este ceea ce face să fie ușor pentru mine. Este o problemă capitalistă să vedem poveștile noastre ca pe proprietățile noastre – ca atunci când spui „mașina mea”, „cartea mea”, „geanta mea”. Ei bine, eu nu sunt de acord cu acest lucru. Eu nu văd lucrurile așa, deoarece chiar dacă scriu despre povestea mea, poate să fie și povestea altcuiva și nu vreau să-mi aparțină doar mie.

Pentru Édouard a fost ușor să-și spună propria poveste, însă nu a fost atât de ușor să joace. El privește meseria de actor ca pe o adevărată disciplină căreia nu consideră că ar putea să-i reziste. În schimb, este foarte încântat atunci când descoperă regizori interesați de scrierile sale, pentru că se regăsesc în ele și vor să le monteze pe scene din întreaga lume. El consideră de asemenea că teatrul este un loc al confruntărilor, un loc în care oamenii trebuie să vadă ceea ce nu știu, iar din acest motiv este mai important ce de spune pe scenă, nu cine spune povestea. Tot Édouard a spus că nu crede în sintagme precum: „Tu nu ești gay, deci nu poți spune povestea mea”. Tânărul francez crede mai degrabă în conținutul poveștilor și în mesajul care este transmis, cu respect față de artă și drepturile LGTBQ+, în aceeași măsură.

De-a lungul dialogului, Édouard Louis s-a asemănat foarte mult cu un actor timid care urcă pentru prima dată pe o scenă și nu știe ce să facă cu mâinile. De fiecare dată când Eugen Jebeleanu vorbea despre el, încercând să contureze un mic context înainte de a-i adresa o întrebare, Édouard asculta aplecat în scaunul său și părea ușor stângaci. Însă, atunci când îi venea rândul să vorbească, respectiv să răspundă la o întrebare, e foarte interesant cum, deodată coloana devenea dreaptă, iar fiecare gest era punctat, fiecare cuvânt pe care îl spunea era clar, gândit și aveai impresia că tânărul de 31 de ani a devenit deodată un înțelept filozof și sociolog care te poartă printre ideile sale atât de bine articulate. Dacă nu ar fi vorbit în aceea după-amiază și doar l-am fi văzut, am fi zis că e doar un tânăr nesigur, confortabil doar cu tastatura în față. Dar ce bine că nu a fost așa.

Eugen Jebeleanu și Édouard Louis. Credit foto: FOTOPUNCT

ITINERARIILE UNOR IMIGRANȚI

Puși unul în fața celuilalt – Eugen Jebeleanu și Édouard Louis – pe lângă experiența comună pe care au avut-o amândoi pe scenă, ei mai împart și condiția de imigranți. Pe de o parte, Eugen trăiește în două țări (Franța și România), iar pe de altă parte, Edouard Louis între două clase sociale și nu se regăsește în nici una. Pentru că s-a născut într-un sat sărac, într-o clasă socială dominată de masculinitate și violență, în care nu s-a regăsit niciodată, pentru el a existat dintotdeauna obsesia de a evada:

Édouard Louis: La fel ca mulți copii gay, visul copilăriei mele a fost să evadez. A fost o obsesie. Nu mi-a plăcut familia mea, ei nu m-au plăcut pe mine. Reprezentam tot ceea ce ei urau. Într-o lume în care valorile masculine erau cele mai importante, eu am fost un ratat, am fost un băiat care nu se putea regăsi în aceste valori. Iar din aceste motive, nu am aparținut lumii în care m-am născut. Am crescut cu această dorință urgentă de a evada dintr-o lume care nu mă dorește. (…) Nu am avut un loc în acest mecanism dominat de clasă și condiții de gen. A trebuit să evadez, am fost condamnat să evadez. Oamenii mă scuipau, mă făceau poponar, oamenii nu mă iubeau. Mama mea îmi spunea mereu: „De ce ești așa, de ce vorbești ca un poponar, de ce nu te comporți ca un bărbat adevărat”. Așa că am evadat. Însă, atunci când evadezi, o faci pentru că nu aparții lumii de unde vii, dar tu nu vei aparține complet nici lumii unde ai ajuns. Ești in mijlocul pustiului.

Continuă să vorbească despre condiția de a-și fi furat viața pe care o are acum, o viață care nu trebuia să fie a lui. Este acum un burghez francez, care citește ziarul într-o cafenea pariziană, locuiește într-un apartament dichisit cu de toate, însă nu consideră că aceasta este lumea de care aparține în totalitate. De aceea călătorește mult, citește mult, vorbește limba engleză la perfecție și luptă împotriva unui sistem în care crede, fără violență.

VIOLENȚA – O POVESTE SOCIOLOGICĂ

Violența este una dintre temele principale din scrierile lui Édouard Louis, deoarece a avut parte de aceasta de-a lungul copilăriei sale și până în prezent, sub alte forme și reacții. Ce înseamnă violența pentru el? Édouard spune că sunt două situații în care putem înțelege violența – prima ar fi să vorbim despre ea prin mijloace artistice (cum este spectacolul lui Eugen Jebeleanu) și de a încerca să înțelegem care sunt cauzele ei, iar ulterior, de a o transforma în ceva frumos; iar un alt mod ar fi acela de a avea o abordare sociologică asupra lumii în care trăim:

Édouard Louis: Pentru mine a fost de-a dreptul eliberator să înțeleg că prin tot ceea am trecut și experimentat, modul în care oamenii se comportau, nu a fost un caz personal, ci a fost o poveste sociologică a unei lumi, a unei clase sociale, a unei anumite valorizări a masculinității într-o lume homofobă. Asta a fost o problemă pentru mine în copilăria mea. (…) Ai impresia că ai greșit cu ceva, că ai făcut ceva greșit ori nu ești așa de bun cum ar trebui să fi. Însă, atunci când te uiți la lumea din jurul tău și vezi că modul în care oamenii gay sunt tratați este mecanic, faptul că persoanele gay ori queer au de a face cu genul acesta de violență în familiile lor mereu și mereu, vei înțelege că nu este o problemă individuală. Așa cum am zis când am publicat și prima mea carte, pentru mine sociologia a fost momentul în care am înțeles că până și lacrimile mele de copil gay când oamenii mă băteau erau politice. Lacrimile mele nu erau personale, ele existau din cauza unei lumi cu valori false despre masculinitate, o lume homofobă.

Un alt aspect important despre care vorbește autorul este pedepsirea violenței: „Nu cred că pedepsind violența poți să o combați. Deoarece, dacă violența este un mecanism, el este creat colectiv. Nu poți să identifici o singură persoană, să o pedepsești și să ai impresia că problema nu va mai exista. Pentru că problema este creată colectiv.” Tot Edouard a dat un exemplu personal în care, după ce a crescut, a plecat la facultate și a început să-și schimbe modul de trăi, să devină un intelectual el, la rândul lui, a început să devină violent verbal cu părinții lui, ca răspuns la anii de violență din copilărie. Ulterior, alegând o abordare sociologică asupra lumii, a renunțat să mai răspundă la violență cu violență, să devină mai degrabă „angry on violence” și să vorbească despre ea și cauzele ei. De altfel, un ultim lucru despre violență care ar trebui punctat în urma dialogului este: „Dacă-i faci pe oameni să se simtă rău, înseamnă că tu ești rău”.

Fotografie din cadru evenimentului „Întâlnire dialog”. Credit foto: FOTOPUNCT

AVEM (NEVOIE DE) O REVOLUȚIE

Un ultim punct al întâlnirii dialog dintre Eugen Jebeleanu și Edouard Louis a fost răspunsul la întrebarea: Ce putem face pentru minoritățile din societatea noastră?

Édouard Louis: Mișcare LGTBQ+ a fost una dintre cele mai puternice mișcări din ultimul deceniu – în ceea ce privește crearea unor noi drepturi. (…) Iar când te uiți la istoria recentă a lumii, nici o mișcare nu a reușit atât de multe revoluții. Adică, dacă privim situația în anii 80 și apoi ne uităm în ziua de azi, chiar dacă încă mai sunt multe lucruri de schimbat, deoarece și eu am de a face cu homofobia în fiecare zi (…) când te uiți la progresul avut și la realizări – cum este cazul recent al Greciei, care a adopta legea conform căreia căsătoria între persoanele de același sex este aprobată – este o inspirație pentru orice altă mișcare. (…) Chiar și în România, după cum ai spus, unde căsătoria între persoanele de același sex nu este legală, totuși vedeți lucrurile mișcându-se. De aceea suntem noi aici, de aceea sunt aceste steaguri aici[7]. Este o mișcare puternică care se întâmplă indiferent de diferențele dintre țări, este ceva ce nu poți să contești. Este ceva puternic, ce nici o altă mișcare politică nu are.

Există în ziua de azi un mecanism al puterii în care oamenii se raportează constant la ceea ce spun alți oameni – cum ar trebui să fie, să se poarte, să vorbească. Spre exemplu, mama lui Édouard, chiar dacă se luptă și ea cu homofobia (într-un mod amuzant – online, răspunzând la comentarii), atunci când vine vorba despre nepotul lui Édouard, îl întreabă: „Și când o să ai și tu o prietenă?”. Este din nou, clar, că problema se află la un nivel macro al societății.

Édouard Louis: Toata viața mea oamenii mi-au spus: „ești un poponar”;  „doar un poponar”; „te scuip pentru că ești poponar”. Iar atunci când le-am zis: „Ok, sunt un poponar”, aceiași oameni mi-au răspuns: „De ce vrei să vorbești despre asta?”. Același lucru s-a întâmplat și în cazul femeilor cărora li se spune mereu care este locul lor în societate: „ești femeie, stai acasă, crești copilul, gătești”. Tatăl meu îi spunea mamei mele: „tu nu ai permis de conducere, tu nu ai un job pentru că este rolul meu ca bărbat”. Iar atunci când femeile au decis și au spus: „ok, suntem feministe”; aceiași oameni le-au spus: „De ce e nevoie sa vorbești despre asta?”. Deci, există această impresie falsă despre putere care te face să crezi că o problemă există numai atunci când vrei să vorbești despre ea.  

În loc de concluzie și final, cred că orice persoană prezentă la „Întâlnirea dialog” a plecat puțin mai optimist/ă și puțin mai convins/ă că nu există probleme mici în societate, ci ele există la un nivel macro și este nevoie de o forță colectivă pentru a fi combătute și, ulterior, schimbate.

[1] Pierre Bourdieu – L’insoumission en héritage, Presses Universitaires de France, 2013
[2] Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, Editura Litera, 2018
[3] O istorie a violenței, Editura Litera, 2019
[4] Cine l-a ucis pe tata, Editura Litera, 2020
[5] Un spectacol regizat de Thomas Ostermeier la Shaubühne Berlin în coproducție cu Théâtre de la Ville Paris, Théâtre National Wallonie-Bruxelles și St. Ann’s Warehouse Brooklyn. Susținut de LOTTO-Stiftung Berlin.
[6] Numele dat la naștere a fost Eddy Bellegueule. De aici vine și titlul celei de-a doua cărți ale sale – „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule”, care povește despre momentul schimbării acestuia.
[7] N.R: Se referă la decorul spectacolului „Lupte și metamorfoze” care se află în sală în acel moment, respectiv o cortină cu culorile reprezentative steagului LGTBQ+.