Două regine. Studiu despre feminitate și putere în epoca radicalizării

Filosoafa L.A. Paul, autoare a studiului Transformative Experience explică – în rezumat – că deliberările pe care le avem cu noi înșine înainte de a lua o hotărâre care e de presupus că ne va schimba întreagă viață, fără să știm însă exact în ce fel, nu pot ajuta prea mult, fiindcă rațiunea e mai puțin clarificatoare decât experiența. Altfel spus, trebuie să trăim o experiență pentru a afla cu adevărat cum ne transformă ea: exemplul lui L.A. Paul este experiența de a fi părinte. Oricât ți-ar explica rațional altcineva cum este să fii părinte, singurul mod de a afla este să devii unul. Sau vampir – un alt exemplu pe care Paul îl dă în conferințele care au făcut-o celebră[1].

Sau regină, am putea adăuga după ce am văzut Mary Stuart, spectacolul cu piesa lui Robert Icke, cu care regizorul Andrei Șerban se reîntoarce la Naționalul bucureștean după 32 de ani de când i-a fost director.

Cum este să fii regină nu poți afla decât dacă ajungi una, și chiar și atunci experiențele pot fi diferite: regina Angliei, Elizabeth, e cerebrală, acționează rece, ca un bărbat, chiar dacă în ea se luptă rațiunea cu emoția; regina Mary a Scoției e feminină, seducătoare, pasională și a condus prin bărbații pe care i-a sedus, până când a ajuns prizoniera lui Elizabeth. Simțindu-se amenințată de ea, deși Mary o numește soră și îi cade în genunchi, cerându-i absolvire, după ce a uneltit împotriva ei din închisoare, Elizabeth o vrea înlăturată, dar ezită să dea ordinul de a fi ucisă. Frământată de propriile-i trăiri, dar dornică să-și apere imaginea de “regină fecioară”, mamă a națiunii, ea nu-și asumă decapitarea rivalei, găsește țapi ispășitori în sfetnicii apropiați și rămâne singură, simbol al cruzimii reci, lipsite de empatie. Din clipa în care capul lui Mary cade, Elizabeth trece printr-o “experiență transformatoare”, schimbându-se atât din punct de vedere personal, cât și epistemic și devenind cu adevărat regina care va marca secolul al XVI-lea englez. Nu e deloc secundar faptul că ea demonstrează, prin capacitatea de a continua domnia casei Tudor, că femeile pot fi conducători de națiuni la fel de abili – și neiertători – ca bărbații.

Spectacolul “Mary Stuart”. Credit foto: Mircea Anca

Spectacolul semnat de Andrei Șerban e unul puternic, excelent articulat și care se sprijină pe o distribuție (nu doar cea feminină) atent aleasă. Producția urmărește fidel firul rescrierii lui Robert Icke (care pleacă de la o piesă în versuri de Friedrich Schiller, prezentată pentru prima dată în 1800) și analizează nuanțat relațiile de putere din perspectiva de gen. Reginele sunt înconjurate de sfetnici bărbați care le slujesc, dar le și manipulează, țes intrigi la care le fac părtașe mai apoi, se folosesc de ele pentru a parveni sau chiar le siluiesc, folosindu-se de forță fizică, dar și de dorința lor de a păstra aparențele, de a nu fi percepute drept slabe, o prejudecată grea ca o piatră de moară pentru o femeie. Cum să faci să nu fi valorizată doar pentru cum arăți, să fi apreciată pentru inteligența ta, pentru capacitatea de a raționa, dar să ai și curaj de a arăta empatie, toate în același timp? În plus, să conduci guverne alcătuite din bărbați, să iei decizii privind armatele care duc războaie, să pui la cale strategii și alianțe, oferindu-te chiar pe tine pentru căsătorii care să le parafeze? La rândul lor, reginele îi folosesc pe bărbații din jur, prețul plătit fiind că, în cele din urmă, în absența oricărei solidarități feminine, nu mai au pe nimeni în care să se încreadă.

Cele două regine sunt “fețele aceleiași monede”, cum spune Mary spre final, înainte să fie executată, dar după ce și-a găsit pacea, luându-și adio de la această lume și așteptând cu nerăbdare liniștea, după enorma oboseală de a fi și femeie și regină – adică femeie aspirând la putere, așa cum este ea definită de bărbați. Transformată de experiența traumatică a eliminării rivalei care o tortura prin simpla ei prezență, reprezentând o concurență anenințătoare și imaginea posibilului eșec, Elizabeth face o alegere profund transformatoare. Renunță la emoții și empatie, urmărind exclusiv interesele menținerii puterii. Oare este ea cea mai bună versiune de regină? Istoria oficială pare să spună că da, dar rescrierea lui Icke interoghează această afirmație.

Finalul în care apare mascată cu alb, cu o perucă ce o face să semene portretelor ei din epocă, proiectate pe ecranul din fundal, în timp ce spațiul sonor pulsează de imnul God save the Queen, asociat în conștiința contemporană cu imaginea monrahiei, o transformă în simbolul puterii pentru care s-au bătut popoarele de-a lungul istoriei, pentru care s-au vărsat râuri de sânge, o putere abstractă, fără corp, și mai ales fără inimă. Istoria se repetă implacabil, ne amintește roata ce apare în imaginea de fundal, rotindu-se încet de la 1587 la 2024 (cu o trecere prin 1986, a cărui semnificație îmi scapă).

Structura textului (traducere Irina Velcescu, versiune scenică Dana Dima) propune o sintetizare a piesei lui Schiller, o reducere a numărului de personaje și un interesant ”joc”, conform căruia rolul titular este tras la sorți în fiecare seară de două actrițe care pot juca ambele roluri, expresie a dualității pe care se sprijină spectacolul. Cum spuneam, cele două regine sunt “fețele aceleiași monede”. În producția de la Naționalul bucureștean cele două sunt de fapt trei, dar zarul se aruncă numai în serile când joacă cele două actrițe de la TNB, Raluca Aprodu și Ofelia Popii. Intrările lor în scenă sunt prefațate de scurte explicații citite din off, de o voce egală, impersonală – explicații nu de fiecare dată necesare.

Am văzut prima dată spectacolul cu Ofelia Popii în rolul lui Elisabeth și cu Nicoleta Lefter în Mary Stuart, o combinație de-a dreptul incendiară. Traseul psihologic al fiecăreia dintre regine e stabilit cu precizie prin nuanțele de interpretare ale fiecăreia dintre ele: Ofelia Popii intră în scenă cu aparența unei răceli care se topește doar în prezența contelui de Leicester (Emilian Oprea), joacă excelent tortura dilemei prin care trece în privința eliminării rivalei, într-o scenă densă cu slujitorul îngrozit asupra căruia ea lasă povara deciziei finale (Ciprian Nicula, ușor prea caricatural), pentru ca în final să se resemneze la înghețarea deliberată a propriilor sentimente, transformându-se în propria-i efigie; Nicoleta Lefter apare la început înnobilată de masca damnării, pentru ca pe parcurs să evolueze pe mai multe paliere histrionice, de la jocul seducției practicat cu bărbații care ar putea să o salveze, la uimirea și frica față de pasiunea lui Mortimer (Florin Aioanei trece ca un fulger prin scenă, animând-o cu o energie haotică, dar seducătoare), trecând prin furtuna furiei provocate de respingerea de către Elisabeth a împăcării, o furtună stinsă în cele din urmă în resemnare și acceptarea propriului destin care îi va da în istorie rolul martirei.

În seara în care am revăzut spectacolul, sperând să o ”prind” pe Raluca Aprodu în rolul Elizabeth, zarurile au decis ca ea să joace Mary Stuart, celălalt rol revenindu-i din nou Ofeliei Popii. Am avut șansa de a revedea spectacolul de la ceva mai mare distanță, ceea ce mi-a permis să apreciez mai mult decorul sobru, de un minimalism dinamic al lui Helmut Stürmer, animat de proiecțiile video, impresionante la nivel de realizare tehnică (video design Andrei Cozlac), dar nu foarte orginale, semănând prea mult cu genericele unor seriale istorice care pot fi urmărite via platforme de streaming. Muzica se observa și ea mai bine, îmbrăcând întreaga sală în tensiunea întâmplărilor dramatice, chiar dacă în tonalități previzibile, de hit comercial (muzica Alexei Țurcan).

Spectacolul “Mary Stuart”. Credit foto: Mircea Anca

Revelația serii a fost însă Raluca Aprodu, cu o alură înnăscută de regină, o noblețe care se vede în spatele suferinței, dar și cu ieșiri de aroganță bine controlată, sau chiar violentă dezlănțuire în scena încercării eșuate de împăcare cu regina. Înaltă și subțire, actrița domină scena, chiar și în scenele jucate alături de partenerii ei de sex masculin, înățându-se deasupra situației fără speranță în care se află personajul ei. O intensitate de apreciat au scenele dintre ea și Mortimer, jucat în această versiune de Ștefan Mihai[2], care găsește nuanțele potrivite și pentru fața lui de paznic crud al închisorii, supus lui Elizabeth, dar și pentru cea de catolic fanatic obsedat de salvarea lui Mary Stuart. Spectacolul se bucură și de prezența unor actori cu experiență ai Naționalului, din diferite generații, printre care Mihai Călin (Paulet), al cărui parcurs de la gardian crud la sprijinitor și în final chiar admirator al lui Mary Stuart e vizibil și credibil, Marius Bodochi (Lord Talbot), definindu-și ferm loialitatea față de Elizabeth, dar susținând și corectitudinea morală care nu cedează în funcție de cum bate vântul puterii, Emilian Oprea (contele de Leicester), seducător al ambelor regine, jucând convingător și pasiunea și fățărnicia, dar și Conrad Mericoffer (Lord Burleigh), stăpânind abil regulile intrigilor de curte până când regina îl sacrifică pentru a-și proteja propria imagine.

***

În ultimii ani, regizorul Andrei Șerban a dezvoltat o adevărată pasiune pentru rescrierile lui Robert Icke, operate de acesta pentru spectacolele lui de mare succes montate la Londra și prezentate în turneu la New York. Șerban a pus în scenă Oedip mai întâi la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, apoi la Teatrul Bulandra (spectacol multiplu nominalizat și premiat cu Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal – Cerasela Iosifescu – la Gala Premiilor UNITER). Apoi a montat la Teatrul Maghiar ”Csiki Gergely” din Timișoara Doctorul, o rescriere după Arthur Schnitzler având în centrul ei problemele identitare din perspectivă contemporană (am scris despre producția semnată de Icke în Scena.ro[3]). A rezultat un spectacol solid, coerent, construit cu accent pe dilemele profesionistei dezumanizate în procesul autodepășirii și perfecționismului obesiv, fără de care o femeie nu reușește într-o societate patriarhală. Tensiunile religioase sunt și ele atent incluse în spectacol, dar mai puțin reprezentate sunt dilemele identitare întrețesute de Icke în scenariul său: relația protagonistei cu o altă femeie, precum și prezența unei tinere transgender în viața ei, apariții misterioase și complexe care dădeau, în spectacolul lui Icke, o profunzime suplimentară.

Cu Mary Stuart, Andrei Șerban aprofundează ”studiul de caz” asupra creației lui Robert Icke, un artist interesat de explorarea tematicilor contemporane cele mai sensibile și mai controversate. Abordând acele subiecte care polarizează oamenii, care ne întorc unii împotriva celorlalți, Robert Icke încearcă o mediere inteligentă a extremelor, aducând argumente credibile și pentru o parte și pentru cealaltă și expunând mecanismele care alimentează ”confirmation bias” și ne împiedică să ieșim din blocajul de gândire. Artistul dovedește, astfel, o uriașă încredere în spectatorii săi, în discernământul lor, dovedindu-se astfel dacă nu optimist, măcar capabil de a spera în continuare în găsirea unei salvatoare ”căi de mijloc”.

Punând sub lupă dinamicile de putere din perspectiva de gen, într-un moment în care efectele acestei polarizări se simt din plin și în societatea românească (și nu numai aici), Andrei Șerban se dovedește un excelent aliat în această contraofensivă artistică împotriva radicalizărilor periculoase.

El ne amintește că, atunci când nimeni nu știe ce va urma, și prin ce experiențe transformatoare urmează să trecem, singurele care ne definesc cu adevărat sunt alegerile pe care le facem.

[1] Un exemplu aici: https://www.youtube.com/watch?v=wMO2bDVhyHs
[2] Ștefan Mihai, actor de la Teatrul de Stat din Constanța, a fost premiat anul trecut cu Premiul ”Radu Beligan”
[3] https://revistascena.ro/in-out/identitatea-pe-scena-in-doctorul-lui-robert-icke-la-armory-park/