Despre Pornocrație și alți demoni în premieră absolută la Teatrul Maghiar din Cluj

Înainte de ridicarea cortinei, sala se află deja cufundată într-o atmosferă de penumbră al cărei efect automat este că toată lumea se strecoară discret, ocupându-și tăcut locurile, iar apoi conversațiile din public continuă în șoaptă până la începerea spectacolului. Suntem deja proiectați (și fizic și metaforic) în atmosfera subterană a debutului piesei, debut care este introdus formal printr-un prolog ce pregătește și anunță ridicarea concretă a cortinei de fier, dar și a celui de-al patrulea perete pe care este proiectat cu litere mari titlul spectacolului încă de la intrarea în sală, atmosfera dându-ți impresia că participi fie la un priveghi, fie la un vernisaj în care exponatele sunt atât de fragile, încât pot fi observate doar în lumina scăzută și difuză a unor reflectoare temperate. O atmosferă diametral opusă lumii în plină criză din spatele cortinei de tablă ondulată, a cărei agitație și confuzie este susținută coerent prin jocul actoricesc, scenografia, costumele, regia și coregrafia spectacolului. Textul informativ proiectat pe această cortină de tablă în timpul prologului – suntem avertizați – se înscrie în timpul și dramaturgia spectacolului. Un discurs paralel care introduce sau semnalează deja o dimensiune secundară, subterană a evenimentelor. O ușă (ușa istoriei?) decupată în această cortină de fier se deschide, apoi se închide, iar cortina de fier poate în sfârșit să se ridice.

Titlul spectacolului, Pornocrație, aflăm în același prolog, este o trimitere referențială la anii papalității din secolul al X-lea și la atmosfera de promiscuitate care, din spatele puterii oficiale, decidea de fapt mersul lucrurilor. Regia lui István Szabó K. propune alegoric o paralelă între căderea bizanțului și căderea comunismului printr-o parabolă care se construiește narativ și vizual pornind de la eseul dramatic scris de Géza Páskándi în contextul executării cuplului Ceaușescu, text finalizat în ianuarie 1990 (Pornocrație. Un manual roman sau fundamentele unei noi religii). Această implicare ‘la cald’ în contemporaneitatea evenimentelor și furia (eliberatoare a) scrisului unui om care a suferit sub opresiunea sistemului, a fost eliberat, iar apoi a emigrat în Ungaria, observând astfel din exterior dinamica evenimentelor din 1989, a constituit pentru regizor atracția textului care, după treizeci și cinci de ani, pare mai actual decât oricând, azi când – în cuvintele regizorului – „ne confruntăm cu o lume și mai distorsionată, grotescă și răsturnată”.

Pornokracia. Credit foto: Biro Jozsef

Propunând o „apologie a căderii”, spectacolul surprinde o lume pe prag în care nici personajele, nici publicul nu mai știu din ce lume au scăpat și înspre ce lume se îndreaptă. Regia prinde și transmite foarte bine haosul, confuzia, ambiguitatea evenimentelor, dar și permite o poziționare critică față de o realitate istorică opacă ce nu poate fi interpretată în alb și negru. Călăul/tiranul devine victimă și victima devine călău/tiran, astfel încât, în ciuda exceselor și vulgarității cuplului imperial (Iustinian și Iustinia) excelent interpretați de Albert Csilla și Bogdán Zsolt, violența execuției acestora (dictată mai degrabă de rațiuni ce țin de oportunism și interesele personale ale anturajului apropiat decât de o agendă politică reală care să ia în calcul „vocea poporului”) rezonează foarte puternic în conștiința publicului cu violența execuției grăbite, fără un proces real, a soților Ceaușescu. Reformularea tragediei prin intermediul pamfletului politic permite îngroșarea liniilor și aducerea în prim plan a grotescului, în timp ce traseul dramatic rămâne plauzibil, aceasta fiind și miza lui István Bessenyei Gedő în dramatizarea textului lui Páskándi, care a anticipat foarte bine mecanismul tranziției.

Pornind de la întrebarea (profetică) rostită de personajul interpretat de Albert Csilla în fața iminenței căderii („Poate să se nască democrația din pornocrație? Sau doar o democrație pornocratică? Sau o pornocrație democratică?”), spectacolul subliniază că diversele forme pe care le poate lua dictatura reprezintă o vulgarizare a existenței umane. Scenografia propusă de Borbála Kiss susține vizual haosul evenimentelor (istorice și individuale) care se petrec în labirintul națiunii (Casa Poporului) îmbinând, într-o estetică picturală convingătoare, elemente bizantine cu elemente specifice anilor ‘80 pentru a explora atemporalitatea monumentală a puterii și tensiunea dintre individ și aceste suprastructuri absolutiste. Muzica compusă de Ovidiu Iloc în cheie operistică și mișcarea scenică (Ferenc Sinkó) au amplificat această senzație de monumentalitate, în timp ce costumele, create de Bianca Imelda Jeremias, au urmărit aceeași linie temporală de la influențe bizantine, la anii ‘80 și prezent, păstrându-și coerența vizuală pe parcursul numeroaselor schimbări, fiecare actor interpretând cel puțin două roluri diferite.

Revoluția devine (în mod ironic) marea reformă a dictatorului, drumul spre revoluție însă este la fel de labirintic și confuz precum identitățile și apartenențele politice ale personajelor care rătăcesc prin labirint în căutarea metaforică a unei ieșiri. Revoluția/moartea dictatorului este asumată la final și devine propria sa reformă, iar confuzia din spatele logicii acestei asumări face posibilă nuanțarea, nu simplificarea evenimentelor. Faptul că publicului i se creează un spațiu de dialog cu evenimentele și personajele (care pot fi ușor identificate istoric și anecdotic, deși nu aceasta este miza spectacolului) pe terenul incertitudinii sugerează că poate mai important decât să avem răspunsuri este să nu pierdem distanța critică pentru a rechestiona în permanență istoria și realul. Comicul, excesul și grotescul detensionează tragicul, dar nu îl fac să basculeze în alt registru, este un comic al ridicolului istoriei care se repetă ca farsă și care adaugă astfel o dimensiune suplimentară, palpabilă, umană tragicului unui context care continuă să vorbească despre problemele prezentului. Personajele nu sunt nici salvate, nici damnate, nici absolut pozitive sau negative, ci rămân (la fel ca bocitoarele dezorientate care rătăcesc prin labirint fără să știe pe cine sau ce ar trebui să plângă) în penumbra labirintului din care, la final, știm că nu am ieșit. „Noi suntem plânsetul poporului” spun acestea, încheind cu aplauze care sunt la fel de defazate și lipsite de obiect precum jalea lor. Captând ceva din esența unor evenimente confuze, spectacolul deschide posibilitatea unui alt timp prin două gesturi aparent contradictorii: primul este legat de modul în care acesta își definește propria sa temporalitate (în loc să se lase definit de timpul istoric în care este ancorat), respingând ideea că evenimentele istorice pot fi explicate doar prin prisma timpului lor, al doilea este refuzul de a se concentra exclusiv asupra unei interpretări sau semnificații în traversarea discontinuității unor timpuri istorice care nu sunt legate între ele prin nicio necesitate.

Premiera: 15 decembrie 2024. Producător: Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca. Distribuția spectacolului: Zsolt Bogdán, Csilla Albert, Balázs Bodolai, András Demeter, Andrea Vindis, Hannah Daradics, Csaba Marosán, Tamás Kiss, Eszter Román, Áron Dimény, Ervin Szűcs, Zsuzsa Tőtszegi, Róbert Kardos M., Lóránd Váta, Szabolcs Balla, Melinda Kántor, Attila Orbán, Alpár Fogarasi, Róbert Laczkó Vass, Gedeon András, Réka Csutak, Lilla Pánczél.